Să citim Scriptura în lumina Sfinţilor Părinţi
din „Cum sa citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinti”
de Arhimandrit Paulin Lecca
Editura Sophia – 1999
Să citim Scriptura
în lumina Sfinţilor Părinţi
şi să căutăm
cheia Bibliei în ea însăşi
Duhul Sfânt este autorul Bibliei, iar cel ce vrea s-o înţeleagă trebuie să dobândească mai întâi roadele Duhului: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea” (Gal. 5, 22-23).
Când răsare soarele se aprind de lumină mai întâi piscurile cele înalte ale munţilor; tot astfel, Soarele Dreptăţii, care răsare din cuvintele Bibliei, luminează mai întâi de toate minţile curate ale sfinţilor. „Aceasta ştiind mai dinainte de toate trebuie să ştiţi că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru l, 20-21).
Etalonul valorilor este aurul; al spaţiului este metrul, şi al greutăţii este kilogramul. Dar
etalonul adevărului este Iisus Hristos. „Eu sunt lumina lumii” (In. 8, 12); „Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5). Fără lumina lui Iisus noi nu putem înţelege nici lumea înconjurătoare, nu ne putem înţelege nici pe noi înşine, precum nu putem înţelege nici Sfânta Scriptură.
„Prin prooroci am grăit în parabole” (Os. 12, 11) – zice Domnul în Vechiul Testament, iar în Noul Testament acelaşi Dumnezeu zice că „fără pildă nu le grăia nimic” (Mt. 13, 34) mulţimilor ce-L ascultau. De aceea, Scriptura trebuie citită nu numai la propriu, ci şi la figurat, nu numai în sens trupesc, ci şi în sens sufletesc, nu numai în sens material, ci şi în sens spiritual. Căci „o dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit” (Psalm 61, 11). Iudeii L-au auzit pe Dumnezeu numai o dată, n-au vrut să primească parabola. Iar din această pricină, „până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează în Hristos” (II Cor. 3,14). Aşa se întâmplă cu toţi cei care – citind Scriptura – se ţin numai de litera care ucide şi nu vor să ţină seama de Duhul care face viu (II Cor. 3, 6). „Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale!” (Iov 38, 11) – astfel poruncit-a Domnul mării când a tras ţărmul în jurul ei. „Eu am pus nisipul hotar împrejurul mării şi hotar veşnic peste care nu se va trece. Deşi valurile ei se înfurie, nu pot să-l biruiască şi deşi ele se aruncă, nu pot să-l treacă” (Ier. 5, 22). Astfel a hotărât Domnul în Vechiul Testament la propriu. Dar în Noul Testament Domnul ne spune la figurat, în chip duhovnicesc, că „legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Lc. 16, 16). Deci, oricât s-ar învifora şi s-ar învolbura valurile proorociilor Vechiului Testament, ele nu pot trece peste „malul” şi peste „stavila” epocii lui Ioan Botezătorul, căci toate proorociile Vechiului Testament s-au împlinit o dată cu venirea lui Mesia, iar după întruparea Fiului lui Dumnezeu, până la sfârşitul lumii, evangheliştii binevestesc împărăţia lui Dumnezeu, şi proorociile Apocalipsei ne arată ce se va mai întâmpla până la sfârşitul lumii.
Prin urmare, pentru ca să putem înţelege Cartea Cărţilor trebuie, mai întâi, să ne rugăm neîncetat, căci numai rugându-ne ziua şi noaptea Tatăl nostru cel din ceruri „va da Duhul Sfânt celor care îl cer” (Lc. 2, 13). Åži numai când ne vom umple de roadele Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, vom putea înţelege Scriptura, căci – zice înţeleptul Solomon – „înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului. Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug, Se depărtează de minţile fără de pricepere şi Se dă în lături când se apropie fărădelegea” (Înţel. l, 4-5).
În al doilea rând, trebuie să ne smerim nu numai în faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa sfinţilor lui Dumnezeu care, „purtaţi fiind de Duhul Sfânt”, ne-au lămurit în chip minunat toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată. Să nu uităm cazul acelui frate din Pateric care, deşi s-a rugat lui Dumnezeu timp de cinci săptămâni pentru ca Domnul să-i descopere înţelesul unui cuvânt din Scriptură pe care el nu-l pricepea, rugăciunea lui a rămas fără nici un răspuns. Dar când acest frate s-a hotărât să meargă la un călugăr bătrân ca să-i ceară o lămurire, atunci, chiar în clipa în care a pus mâna pe clanţa uşii, mintea i s-a luminat de sus şi fratele a înţeles textul. Mirat, fratele L-a întrebat pe Domnul, în timpul rugăciunii, de ce nu i-a descoperit acest adevăr timp de cinci săptămâni cât s-a rugat. „Pentru că, i-a răspuns Domnul, timp de cinci săptămâni cât te-ai rugat nu te-ai smerit, dar când te-ai smerit şi te-ai ridicat ca să-l întrebi pe părintele tău duhovnicesc, ţi-am descoperit locul pe care nu-l înţelegeai.”
Altă dată, un preot care mereu avea descoperiri de la Dumnezeu făcea în timpul Liturghiei o greşeală pe care n-o observa. Diaconul, văzând că mereu greşeşte, i-a atras atenţia, ca să se îndrepte. Atunci preotul L-a întrebat pe Dumnezeu în vreme de rugăciune de ce nu i-a descoperit că greşeşte, ci l-a lăsat să greşească mereu? „Pentru că, i-a răspuns Domnul, voia Mea este să vă îndreptaţi unul pe altul, iar nu să aşteptaţi mereu descoperiri de sus.” Åži, întrade-văr, cel ce cere sfatul fratelui său şi se lasă îndreptat de el când greşeşte dă dovadă de smerenie, iar cel ce dispreţuieşte sfatul fratelui său şi nu crede că prin el poate vorbi Dumnezeu, aşa cum a vorbit prin măgăriţa lui Valaam, cel ce se încumetă să stea de vorbă numai cu Dumnezeu dă dovadă de mândrie, iar drept pedeapsă în locul lui Dumnezeu se poate substitui satana, zicând: „Mă duc şi mă fac duh mincinos în gura tuturor proorocilor lui!” (III Regi 22, 22).
Tot cu nădejdea în Dumnezeu, doi fraţi au pornit să străbată un loc pustiu fără să aibă hrană cu ei. Când nu mai puteau merge de foame, le-au ieşit în cale nişte sălbatici, oferindu-le pâine si apă. Fratele smerit a zis că Dumnezeu i-a scos în cale pe aceşti sălbatici. A primit pâinea şi apa, s-a întărit şi a mers mai departe. Dar celălalt frate n-a primit nici pâinea, nici apa, zicând că Dumnezeu îi va da ca şi israelitenilor mană din cer şi apă din stâncă. Rezultatul a fost că fratele care nu s-a smerit în faţa sălbaticilor a murit de foame şi de sete, iar celălalt a ajuns la destinaţie.
Cel ce trece prin locuri necunoscute, cu răscruci de drumuri şi cu poteci ce se bifurcă, e bine să întrebe la tot pasul cum poate ajunge acasă. Dar dacă din mândrie nu va voi să întrebe pe nimeni, dacă se va bizui numai pe propriile sale cunoştinţe şi îndemnuri, va merge din rătăcire în rătăcire până se va pierde cu desăvârşire. Iată de ce avem nevoie, în citirea Sfintei Scripturi, şi de rugăciune neîncetată, dar şi de o smerenie adâncă, ca să ascultăm şi de Dumnezeu, dar şi de Sfinţii Părinţi care au tâlcuit atât de bine cuvintele Scripturii.
În al treilea rând, aşa cum Iisus Hristos S-a născut în centrul geografic al pământului şi aşa cum dăinuieşte în centrul istoriei omeneşti, tot astfel Iisus trebuie să fie nu numai în centrul fiinţei noastre, ci şi în centrul Bibliei. Cel ce nu-L află pe Iisus în centrul Bibliei pentru acela Cartea Sfântă este pecetluită. Åži chiar dacă unul ca acesta o are în mână şi o citeşte, el rămâne orb, mut şi surd. De aceea, cine vrea să înţeleagă Biblia nu trebuie s-o înceapă cu Adam şi Eva, ci cu cele patru Evanghelii. Åži numai după ce va isprăvi de citit Noul Testament poate să se întoarcă la Vechiul Testament, mai întâi la Profeţi şi la Psalmi, care sunt mai aproape de Mesia cel întrupat şi numai după aceasta să deschidă Cartea Facerii. Căci aşa cum lumea întreagă e o nebunie fără Iisus Hristos, tot astfel Biblia fără Hristos pare o carte plină de contradicţii, de fapte imorale şi de scandal. De aceea, când citim Biblia, mai ales când citim Vechiul Testament, nu trebuie să pierdem o clipă din vedere că etalonul nostru duhovnicesc este Iisus Hristos şi că numai prin El se pot lămuri contradicţiile, precum şi aparentele fapte imorale si de scandal întâlnite în Legea Veche.
În al patrulea rând, să nu uităm niciodată că pe tot parcursul Bibliei autorul vrea să ne ridice de la pământ la cer, de la trup la suflet şi de la materie la spirit. De aceea, citind-o sau ascultând-o, trebuie s-o auzim de două ori. Dacă rămânem numai la sensul propriu, trupesc şi material, litera ne va ucide aşa cum i-a ucis în sens duhovnicesc pe iudei şi pe mulţi dintre ereticii creştini. Sfântul Apostol Petru încă era robul literei când i s-a arătat în vedenie faţa de masă plină de târâtoare, de păsări şi de animale necurate. Dar când Dumnezeu l-a trimis să boteze casa păgânului Corneliu Sutaşul, abia atunci a înţeles Corifeul Apostolilor că această parabolă şi cuvintele: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă” (Fapte 10, 13) înseamnă să nu-i socoteşti spurcaţi pe păgâni, ci să-i botezi în numele Domnului Iisus Hristos, ca şi pe cei din poporul ales.
În al cincilea rând, trebuie să ţinem cont de epoca lui Ioan Botezătorul, care s-a aflat între cele două Testamente ca un ţărm şi ca o stavilă peste care nu pot trece profeţiile Legii Vechi. Astfel, de pildă, fiarele despre care vorbeşte Daniel proorocul sunt – potrivit cu tâlcuirea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur – împăraţii popoarelor de pe vremea aceea: leul este Belşaţar al Caldeii, ursul este Darius al Mediei, pantera este Cirus al Persiei, iar fiara cu zece coarne este împăratul Antioh Epifanul al Seleuciei. Dar cei care nu ţin seama de ţărm şi de stavilă trec peste epoca lui Ioan şi mână aceste fiare printre popoarele din Apusul şi Răsăritul Europei, rătăcindu-se ei înşişi şi rătăcind şi pe alţii.
Dacă vom ţine seama de aceste cinci puncte, Biblia ne va apărea într-o lumină cu totul nouă.
Åžtiind că cheia Bibliei se află tăinuită în ea însăşi, când vom citi versetul: „Åži a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»” (Fac. 1, 3), ne vom duce imediat la II Cor. 4, 6, unde Apostolul Neamurilor ne înalţă mintea spre înţelesurile duhovniceşti, zicând: „Fiindcă Dumnezeu care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina!», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunostinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos”.
Tot la Facere 1, 14-18, Biblia ne mai spune că Dumnezeu a creat – în sens material – soarele, luna şi stelele. Dar la Apocalipsa 12, 1, Sfântul Ioan Evanghelistul ne ridică în alt cer, în împărăţia cerurilor, unde i s-a arătat un semn mare: „O femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele”. Căci Universul cel duhovnicesc, nevăzut, este Biserica, pe care o luminează soarele – Hristos, luna – Maica Domnului şi douăsprezece stele – apostolii.
În ziua a şasea (Fac. 1, 26-27), Dumnezeu l-a făcut pe primul om, pe Adam. Åži când Dumnezeu a adus un somn greu peste Adam şi el a adormit (Fac. 2, 21), atunci Domnul a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam. Dar la acest sens trupesc Sfinţii Părinţi adaugă un sens spiritual, învăţându-ne că creştinismul este a doua creaţie a lumii, că noul Adam este Hristos, care „a adormit” pe cruce exact în a şasea zi, iar din coasta străpunsă de suliţă s-a zidit femeia – Biserica. Noul Adam a fost ispitit în pustiul Carantaniei de acelaşi şarpe, însă n-a căzut ca primul Adam, cu toate că în faţa lui Iisus diavolul s-a prezentat cu aceleaşi ispite. După căderea în păcat, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe primii oameni cu „haine de piele” (Fac. 3, 21). Dar ce preînchipuie aceste haine de piele? Sfântul Grigorie de Nyssa învaţă că haina de piele este trupul acesta muritor şi plin de slăbiciuni pe care îl purtăm noi, urmaşii lui Adam, atât timp cât nu ne-am unit cu Hristos. Dar după a doua creaţie, Sfântul Apostol scrie credincioşilor creştini: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou” (Col 3, 9-10), căci „câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3, 27). Înseşi faptele istorice, petrecute în timp şi spaţiu, devin în Noul Testament tot atâtea parabole pline de înţeles pentru mântuirea sufletelor noastre. Cine nu ştie că Dumnezeu l-a trimis pe Moise ca să-l scoată pe poporul lui Israel din robia Egiptului, să rătăcească cu el patruzeci de ani în pustiu şi în cele din urmă să ajungă în ţara fericită a Canaanului? Dar iată ce înţeles duhovnicesc are acest fapt istoric în tâlcuirea Sfântului Apostol Pavel: „Căci nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri au fost toţi sub nor şi că toţi au trecut prin mare. Åži toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Åži toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească. Åži toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos. Dar cei mai mulţi dintre ei nu au plăcut lui Dumnezeu, căci au căzut în pustie. Åži acestea s-au făcut pilde pentru noi” (7 Cor. 10,1-6).
Reluând tâlcuirea Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Ioan Gură de Aur si alţi comentatori au intrat în amănunte şi au scris că Å¢ara Egiptului e ţara păcatului, Faraon este diavolul care îi ţine în robie pe păcătoşi şi îi chinuieşte cu munci grele, trecerea prin Marea Roşie este trecerea noastră prin apa Botezului, Moise preînchipuie pe Iisus Hristos, stâlpul de nor şi stâlpul de foc este Duhul Sfânt care ne călăuzeşte ziua şi noaptea, mana cerească şi apa din stâncă este Sfânta Împărtăşanie, rătăcirea lui Israel timp de patruzeci de ani este călătoria noastră în viaţa aceasta pământească, iar trecerea prin Canaanul unde curgea lapte si miere simbolizează trecerea noastră în viaţa veşnică şi fericită a raiului.
Fiindcă poporul lui Israel a păcătuit chiar în Å¢ara Canaanului, Dumnezeu a îngăduit să fie din nou dus în robie prin mâna lui Nabucodonosor. Această robie, care a durat şaptezeci de ani, este amintită de David în Psalmul 136 cu următoarele cuvinte înduioşătoare: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: «Cântaţi-ne din cântările Sionului!». Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele. Adu-Å¢i aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: «Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!». Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta pe care ai făcut-o nouă! Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră”. Acest psalm, pe care l-am citat în întregime, este interpretat în chip minunat de Sfântul Ioan Gură de Aur, precum şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Robia din Babilon este robia fiecăruia dintre noi când cădem prizonieri în ţara păcatului. Nabucodonosor, care ne duce în robie, este diavolul. Când creştinul este conştient că se află în stare de robie, nu mai poate aduce cântări de laudă lui Dumnezeu. Singura lui mângâiere rămâne plânsul pentru păcatele sale.
După cum într-o temniţă grea omul îşi aduce aminte cu drag de casa părintească, tot astfel creştinul căzut în robia păcatului îşi aduce aminte cu multă dragoste de Ierusalimul cel ceresc, de raiul în fericirea căruia au trăit părinţii noştri, Adam şi Eva. Aflat în robia păcatului, un creştin preferă să-şi uite dreapta cu care îşi duce bucăţica la gură decât să uite Ierusalimul ceresc, cel plin de bucurii! Mai mult: creştinul preferă să i se lipească limba de cerul gurii decât să uite vreodată mângâierile paradiziace pe care le-a simţit el înainte de a cădea în robia păcatului, în cele din urmă, cuprins de mânie, un astfel de păcătos se gândeşte la răzbunare şi chiar la ucidere. Da, zice Sfântul loan Gură de Aur, să te mânii foarte, dar împotriva păcatului, să te răzbuni, dar numai împotriva patimilor care te chinuiesc, ba chiar să împlânţi cuţitul până la prăsele, însă nu în om, ci în diavolul care te-a robit! Da, fericit este acela care va lua şi va zdrobi de piatră pruncii săi. Dacă ne oprim numai la litera care ucide, aceasta este o grozăvie. Dar noi trebuie să auzim de două ori, aşa cum a făcut însuşi Domnul Hristos când a tâlcuit în sens duhovnicesc atât potopul lui Noe, cât şi minunea ce s-a întâmplat cu proorocul Iona când acesta a rămas trei zile şi trei nopţi în pântecele unui peşte mare. Dar în psalmul citat mai sus pruncii, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, sunt patimile şi poftele rele care se nasc în inimile noastre aşa cum se nasc copiii în pântecele mamei. Åži tocmai aceşti „prunci” trebuie luaţi de picioare şi zdrobiţi cu capul de piatră, iar piatra din capul unghiului este Hristos.
În citirea Sfintei Scripturi este de mare importanţă să ţinem seama de epoca în care s-au scris cărţile Bibliei. Iată, de pildă, cineva citeşte Biblia şi găseşte scris: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Cunosc un caz când un tânăr, citind aceste cuvinte, a aruncat Biblia şi n-a vrut s-o mai citească. Într-adevăr, pentru noi, cei din veacul al douăzecilea, cuvintele de mai sus pot fi o piatră de poticnire. E ceva imoral, e o barbarie. Dar dacă ne întoarcem cu câteva mii de ani în urmă, în epoca când – scrie Giovanni Papini în Viaţa lui Iisus – pentru un ochi în lumea păgână se tăia capul, atunci „ochi pentru ochi” era o treaptă superioară. Despre Noe se scrie, de asemenea, că era „om drept şi fără prihană”, deşi mai jos se spune că s-a îmbătat şi a adormit dezgolit în faţa fiilor săi. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra cuvintelor care urmează: „în veacul său” (Fac. 6, 9). Åži, într-adevăr, în veacul său, în lumea păgână, oamenii erau mai răi şi mai păcătoşi decât Noe. În veacul său, Noe era cu adevărat cel mai bun şi cel mai sfânt. Legea Veche i-a fost dată lui Israel pe măsura vârstei lui. Căci un copil nu poate digera o hrană tare, un vin nou nu se toarnă în burduf vechi şi nici un petic nou nu se coase la o haină veche.
În epoca lui şi la vârsta lui duhovnicească, Sfântul Prooroc Ilie a avut îngăduinţa de la Dumnezeu să coboare foc din cer şi să-i ardă pe oamenii trimişi de vrăjmaşul său rege Ahab; în Noul Testament, Apostolii Iacob şi Ioan, fiii tunetului, au cerut de la Domnul Hristos acelaşi lucru, ca să-i mistuie în flăcări pe samarinenii care n-au vrut să-i primească. Dar Fiul lui Dumnezeu nu le-a dat voie. De data aceasta, copilul a crescut, nu mai are nevoie de lapte, ci poate primi hrană tare, pentru că se află în Împărăţia Duhului Sfânt, în împărăţia iubirii creştine. De astă dată picioarele omului din Noul Testament se află exact în locul unde omul Vechiului Testament îşi ţinea capul. Acesta este înţelesul cuvintelor Mântuitorului: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cine este mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el” (Mt. 11, 11). Sfântul Macarie Egipteanul scrie în Omiliile sale că un apostol al lui Hristos este mai mare decât Sfântul Ioan Botezătorul; în Vechiul Testament, psalmistul David putea să scrie: „Doamne, cum sporesc vrăjmaşii mei!” şi să se gândească la regele Saul şi la oamenii lui; putea să scrie: „O, Dumnezeule, zdrobeşte-le dinţii din gură!”. Sau: „în fiecare dimineaţă voi stârpi prin judecată pe toţi răufăcătorii din ţară” şi să se gândească la filisteni, la amaleciţi şi la alţi duşmani. Dar în Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel ne spune că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva (…) duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12), aşadar, nu împotriva fraţilor noştri, nu împotriva oamenilor, ci împotriva adevăraţilor noştri vrăjmaşi, care sunt demonii.
Dacă ar fi să spunem printr-un singur cuvânt care este chestiunea cea mai importantă de care se ocupă cu multă grijă Biblia, începând de la Facere şi terminând cu Apocalipsa, am zice fără teama de a greşi: sufletul. Mântuitorul se numeşte aşa pentru că a venit să mântuiască sufletele noastre. Åži tot El ne spune: „Ce-i foloseşte omului de-ar dobândi lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde? Sau ce-ar da omul în schimb pentru sufletul lui?”. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că toată bolta cerului cu toate stelele ei nu valorează atât cât preţuieşte un singur suflet de om. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur şi – după el – Giovanni Papini se întreabă: de ce Mântuitorul se poartă cu atâta dragoste şi milă când e vorba de tâlhari, de vameşi şi de desfrânate, dar în acelaşi timp biciuieşte fără milă, şi cu cuvântul si cu fapta, pe farisei? Răspunsul este unul singur: pentru că vameşii, tâlharii şi desfrânatele pângăresc numai trupul şi cele materiale, pe câtă vreme fariseii pângăresc sufletul şi cele spirituale. Nicăieri nu se vede mai bine grija Mântuitorului pentru sufletele noastre ca în cuvintele rostite pe Muntele Măslinilor.
Ucenicii Domnului Hristos, ca şi creştinii din toate veacurile, nu aveau atâta grijă de sufletele şi de sfârşitul vieţii lor pământeşti câtă grijă aveau de viaţa de aici şi de sfârşitul lumii. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur îi întreabă pe creştinii lui într-o predică: ce te interesează sfârşitul lumii? Interesează-te mai bine de sfârşitul tău! Este exact ceea ce i-a spus însuşi Dumnezeu omului căruia i-a rodit ţarina şi care voia să-şi strice jitniţele ca să facă altele mai mari: „Nebunule, în noaptea aceasta îţi vor cere sufletul si cele ce le-ai adunat ale cui vor fi?”. Åžtiind toate acestea şi stând cu ucenicii în faţa templului, Mântuitorul le spune: „Adevărat grăiesc vouă: nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Åži sezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului ?” (Mt. 24, 2-3).
Ca întotdeauna, şi de data aceasta Domnul Hristos vorbeşte în parabole, ca să auzim de două ori. Ucenicii întreabă despre sfârşitul lumii, dar Mântuitorul vorbeşte despre sfârşitul Ierusalimului în comparaţie cu sfârşitul omului. „Veţi auzi, spune Mântuitorul, de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama, să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul” (Mt. 24, 6). Åži atât. Mântuitorul nu precizează: „sfârşitul lumii”, căci nu-L interesează sfârşitul lumii, ci sfârşitul vieţii noastre. Mai departe spune: „Åži se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul” (Mt. 24, 14). Punct. Nici aici nu ne vorbeşte despre sfârşitul lumii. Åži când ucenicii au insistat, Domnul Iisus le-a răspuns răspicat: „Nu este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” , (Fapte 1,7). Sfântul Evanghelist Marcu scrie la fel: „dar încă nu va fi sfârşitul” (Mc. 13, 7), fără să adauge: „lumii”. Iar ca să închidă gura celor ce-L tot întrebau despre sfârşitul lumii, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, Mântuitorul le-a spus că despre acel ceas nimeni nu ştie, nici îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl.
Ca un tată care are grijă de copiii lui, Mântuitorul le spune ucenicilor ce-i aşteaptă în viitor. Trece dincolo de răstignirea şi de învierea Sa ca să-i pregătească pentru marile încercări şi suferinţe care se vor abate peste ei după înălţarea Sa la cer. „Veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie” (Mt. 24, 6). Nu numai printre popoarele din afară, dar chiar în Å¢ara Sfântă, Bar-Kohba, care se credea adevăratul Mesia, s-a răzvrătit împotriva stăpânirii romane şi se pregătea de război. „Dar încă nu este sfârşitul.” Vor fi foamete, ciumă, cutremure, Apostolii vor fi prigoniţi, Sfântul diacon Åžtefan şi Sfântul Apostol Iacob vor fi ucişi, se vor scula prooroci mincinoşi, dintre care cel mai de seamă a fost Simon Magul. Apostolii vor propovădui Evanghelia – scrie Sfântul Ioan Gură de Aur – în toată lumea de atunci, iar sfârşitul va veni „când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stând în locul cel sfânt – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei din Iudeea să fugă în munţi” (Mt. 24, 15-16). Dar ce este „urâciunea pustiirii”? În Cartea Macabeilor se spune că sunt „urâciunile idoleşti” ridicate pe altarul Templului. Åži, într-adevăr, după ce armatele lui Titus şi Vespasian au zdrobit armata lui Bar-Kohba, aceşti împăraţi păgâni, împreună cu ostaşii lor, au aşezat un idol în locul cel sfânt din Templul lui Solomon. „Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi”, i-a sfătuit Iisus pe ucenicii Săi. Creştinii şi-au adus amine de aceste cuvinte şi, când a început acea „strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21), când armatele romane au ucis peste 600.000 de evrei, când răstigneau câte 5-6 evrei pe o cruce, când mamele îşi mâncau propriii copii, ucenicii lui Iisus au fugit în munţi, în localitatea Pella.
Toate aceste fapte s-au întâmplat în timp şi spaţiu, în anul 70 după Hristos; aceste grozăvii s-au petrecut la propriu, în sens material şi trupesc. Dar ca peste tot, Mântuitorul împleteşte aceste evenimente înspăimântătoare cu întâmplările înfricoşătoare pe care le aduce moartea când vine sfârşitul fiecăruia şi când va trebui să dăm socoteală de faptele noastre la judecata cea nemitarnică. Atât în timpul războiului din anul 70, cât şi în timpul sfârşitului nostru trebuie să lepădăm şi lucrurile, şi hainele, în primul caz ca să ne salvăm viaţa din ghearele ostaşilor romani, iar în al doilea caz, din ghearele demonilor care vor să ne tragă la iad. De aceea, „cel ce va fi pe casă să nu se coboare ca să-şi ia lucrurile din casă, iar cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi să-şi ia haina”. Dar cum vor putea fugi de urgia armatelor romane femeile însărcinate şi – tot aşa – cum vor putea fugi de urgia demonilor sufletele însărcinate cu păcate de tot felul?! Unde se vor putea adăposti refugiaţii în vreme de iarnă? Åži tot aşa, unde îşi vor găsi adăpost sufletele îngheţate de necredinţă şi de fapte rele? Din această strâmtorare nu vor scăpa, de bună seamă, decât cei ce se vor lepăda de ei înşişi şi vor fugi la munţii rugăciunii si ai faptelor bune.
Îndată după convorbirea cu samarineanca, Mântuitorul spune ucenicilor Săi: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. (…) Eu v-am trimis să seceraţi” (In. 4, 35, 38). „Secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului ca să scoată lucrători la secerişul Său” (Mt. 9, 37-38). Mântuitorul a spus aceste cuvinte ucenicilor Săi pentru că „văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite si rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36). La sfârşitul lumii si la a doua venire a Domnului Hristos, secerătorii vor fi îngerii (Mt. 13, 39). „Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, vor culege din împărăţia Lui toate smintelile si pe cei ce fac fărădelegea. Åži-i vor arunca pe ei în cuptorul cu foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 9, 41-42). Dar până atunci, adică până la sfârşitul lumii şi până la judecata de apoi, Mântuitorul sufletelor noastre, din milă pentru popor, a rânduit pe Apostolii Săi din totdeauna ca aceştia să aibă grijă de oile necăjite şi rătăcite, i-a rânduit pe ucenicii Săi să iasă la seceriş chiar înainte de patima Sa de bunăvoie, căci încă de pe atunci câmpiile erau albe, iar grâul era copt. Åži „Eu v-am trimis să seceraţi”… îngerii din cer împreună cu noi slujesc şi lucrează la mântuirea sufletelor celor necăjiţi şi rătăciţi.
„Foc am venit să arunc pe pământ si cât aş vrea să fie acum aprins!” (Lc. 12, 49). Acest foc a fost aruncat pe pământ încă din ziua Cincizecimii şi s-a aprins în toată lumea. „Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi venirea Fiului Omului” (Mt. 24, 27). „Că unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii” (Mt. 24, 28). Dar de ce nu spune Mântuitorul că se vor aduna corbii? Pentru că, răspunde Sfântul Ioan Gură de Aur, aici e vorba de creştinii care se împărtăşesc din Trupul Mântuitorului, iar creştinii sunt vulturi, nu corbi. Deci, în Ierusalim, în Atena, în Corint, în Alexandria, în Roma, în Antiohia, în depărtata Spanie, oriunde se adunau doi sau trei creştini, în numele lui Iisus şi săvârşeau frângerea pâinii, Fiul Omului venea ca fulgerul în mijlocul lor, oferindu-şi Trupul spre hrană vulturilor însetaţi şi flămânzi de viaţa veşnică.
Dar cum vor trece creştinii în viaţa fericită şi veşnică de dincolo? Ce trebuie să facă ei ca să-si mântuiască sufletele? Răspunsul ni-l dă Mântuitorul mai pe larg prin Evanghelistul Luca (17, 24-25). „După cum fulgerul, fulgerând dintr-o parte de sub cer, luminează până la cealaltă parte de sub cer, aşa va fi şi Fiul Omului în ziua Sa”. Când era ucis cu pietre, arhidiaconul Åžtefan L-a văzut pe Fiul Omului venind pe norii cerului şi stând de-a dreapta Tatălui, pentru ca imediat să-l lumineze ca fulgerul pe Saul din Tars ce se afla pe drumul Damascului. „Dar mai întâi El trebuie să sufere mult şi să fie lepădat de neamul acesta.” Desigur, venirea Mântuitorului în duh, cea de dinaintea sfârşitului lumii şi a judecăţii de apoi, s-a petrecut imediat după patimile Lui cele de bunăvoie si după înălţarea Sa la cer, după cum a şi spus: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (In. 14, 18). „Åži precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi” (Mt. 17, 26-27). Astăzi, de când Apostolii au fost trimişi la seceriş, toţi Apostolii şi ucenicii lui Iisus, creştinii înşişi mănâncă, beau, se însoară, se mărită fără să se gândească la potopul morţii care vine pe neaşteptate şi-i prăpădeşte pe toţi, afară de cei ce intră în corabia Bisericii, cum au intrat cele opt suflete în arcă. „Tot aşa precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau. Iar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe’toţi. La fel va fi ziua în care se va arăta Fiul Omului” (Mt. 17, 29-30).
Luând pildă de la Lot, înainte de moarte să ne dezlipim de avuţiile şi de egoismul nostru, ca să putem fugi uşor şi fără greutate spre viaţa de dincolo. Să nu întoarcem capul cu părere de rău pentru cele ce am părăsit ca să nu ne prefacem într-un stâlp de sare ca femeia lui Lot. Åži atunci Mântuitorul ne va spune: „Dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni si vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (In. 14, 3). „În ziua aceea, cel care va fi pe acoperişul casei, iar lucrurile lui în casă, să nu se coboare ca să le ia; de asemenea, cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă înapoi. Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot. Cine va căuta să-si recapete sufletul îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi” (Lc. 17, 31-33). În timpul inundaţiilor, o femeie cu pruncul în braţe era aşteptată de un soldat ca s-o ia în barca de salvare, dar femeia, în loc să se urce repede în barcă, s-a întors ca să-şi salveze purcelul. Åži în acel moment a pierit, înghiţită de valuri cu copil cu tot. Dacă grăuntele de grâu ar dori să-şi mântuiască viaţa, dacă n-ar vrea să putrezească sub brazdă, ar mai scoate colţul verde şi rodul însutit ?
„Zic vouă: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar altul va fi lăsat. Două vor măcina împreună; una va fi luată şi alta va fi lăsată. Doi vor fi în ogor; unul se va lua şi altul se va lăsa” (Lc. 17, 34-36). Doi mergeau pe cale: Martin Luther şi cu prietenul său. La un moment dat s-a ivit un fulger, iar prietenul lui Luther a fost trăsnit şi a murit pe loc. Unul s-a lăsat şi altul s-a luat. Mântuitorul repeta mereu: se va lua, se va lua, se va lua. „Åži răspunzând, ucenicii I-au zis: Unde, Doamne? Iar El le-a zis: Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii” (Lc. 17, 37). Pe bună dreptate zice Toma de Kempis: acolo unde este Iisus este raiul, iar unde nu este Iisus este iadul. Dar creştinii-vulturi, care se adună acolo unde este Trupul şi Sângele Domnului, intră în fericirea raiului.
„Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24,42). Sfântul Sisoe – ca toţi sfinţii, de altfel – a privegheat toată viaţa, iar în clipa morţii faţa i s-a luminat ca soarele şi el, plin de bucurie, vorbea cu cineva. „Cu cine vorbeşti, părinte?”, l-au întrebat fraţii care erau în jurul patului său. Åži Sfântul Sisoe a răspuns: „A venit Domnul Hristos la mine cu sfinţii Săi îngeri ca să-mi ia sufletul şi eu îl rog ca să-mi dea măcar trei zile de pocăinţă”, vorbea bătrânul plângând în momentul când i se lua sufletul.
„Iar îndată după strâmtorarea acelor zile (adică după ce armatele lui Titus au dărâmat Templul), soarele se va întunecaşsi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer” (Mt. 24, 29). Luna plină şi stelele strălucesc şi luminează noaptea aşa de frumos încât ţi se pare că altă lumină mai puternică nu există. Dar când apare soarele, deşi luminătorii nopţii rămân pe aceeaşi boltă cerească, încetul cu încetul luna şi stelele pălesc, se şterg, dispar şi nu se mai văd. în era precreştină, zeităţile păgâne, cu mitologia şi filozofia lor, străluceau ca soarele, ca luna si ca stelele, dar când a apărut Soarele Dreptăţii, Iisus Mântuitorul, cu revelaţiile Duhului Sfânt, atunci în lumea păgână soarele, luna şi stelele zeităţilor, precum şi iudaismul, care n-a fost decât umbra celor viitoare, s-au întunecat, nu şi-au mai dat lumina, au căzut din cer. Dar Domnul Hristos mai vorbeşte de un templu, de un alt templu. „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Iar El vorbea despre templul trupului Său” (In. 2, 19-21). Sfântul Apostol Pavel, în continuare, ne întreabă: „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt ?” (7 Cor. 6, 19). Ca şi grăuntele de grâu, templul trupului nostru se dărâmă şi se prăpădeşte când se apropie moartea. „De aceea – zice Apostolul – nu ne pierdem curajul şi, chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru se înnoieşte din zi în zi” (II Cor. 4, 16). Pe măsură ce se prăpădeşte omul vechi, cu toate poftele şi concepţiile lui păgâne, în aceeaşi măsură răsare omul cel nou, plin de lumina lui Hristos, care întunecă toţi sorii din epoca precreştină a fiinţei noastre.
Ceea ce se petrece în microcosmosul fiinţei noastre omeneşti se va întâmpla şi în macrocosmosul lui Dumnezeu la sfârşitul lumii şi la judecata de apoi. „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Åži va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini” (Mt. 24, 30-31). Dar care sunt semnele venirii Fiului Omului în suflet şi pe pământul întreg? Cum putem cunoaşte apropierea împărăţiei cerurilor în sufletele noastre şi în toată lumea lui Dumnezeu? Domnul Hristos nu ne spune când va veni împărăţia lui Dumnezeu, dar ne arată cum va veni ea.
„Åži fiind întrebat de farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns, zicând: Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Åži nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc. 17, 20-21). Åži dacă Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut, cu atât mai mult Împăratul ei nu va veni astfel. Dacă după Înviere înşişi oamenii vor fi ca îngerii (Lc. 20, 36), putem oare afirma ca martorii lui Iehova sau ca adventiştii că Iisus va veni în chip văzut?
„Iată, stau la uşă şi bat” (Apoc. 3, 20), zice Mântuitorul şi toată lumea ştie că Domnul Iisus nu bate la uşa apartamentului nostru, ci la uşa inimii.
Cât despre semnele venirii împărăţiei lui Dumnezeu în sufletele noastre şi, apoi, în toată lumea lui Hristos, Mântuitorul ne spune tuturor: „învăţaţi de la smochin pilda: când mlădiţa lui se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea şi voi, să ştiţi că este aproape, la uşi” (Mt. 24, 32-33). Cu alte cuvinte, dacă într-un suflet îngheţat de păcat încep să apară mugurii unei profunde schimbări în bine, dacă acel suflet este inundat ca Magdalena de lacrimile unei sincere pocăinţe, dacă apare iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, smerenia şi blândeţea, credinţa şi nădejdea în viaţa de dincolo, toate acestea sunt semne sigure că împărăţia lui Dumnezeu e aproape, la uşă. „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă. Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Lc. 21, 27-28).
Cei răscumpăraţi vor vedea pe Fiul Omului, dar nu cu ochii sensibili. Numai cei ce au ochi de văzut pot să-L vadă pe Domnul Hristos. Pe drumul Damascului, când Fiul Omului a venit să-l răscumpere pe Saul din Tars, „o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată” (Fapte 9, 3), iar Apostolul Neamurilor de mai târziu L-a văzut pe Domnul Iisus şi a grăit cu El, însă „bărbaţii care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni” (Fapte 9, 7). Åži, dimpotrivă, antihriştii pot fi văzuţi cu ochii trupului, iar diavolii – care pot lua chiar chipul Mântuitorului – se arată în chip văzut. De aceea, Mântuitorul atrage atenţia ucenicilor, prevenindu-i: „Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată, v-am spus de mai înainte. Deci, de vă vor zice vouă: Iată, este în pustie, să nu ieşiţi; iată, este în cămări, să nu credeţi” (Mt. 24, 23-26). Åži, într-adevăr, în afară de Simon Magul, care se înălţa la cer în faţa mulţimilor, între care era şi Sfântul Apostol Petru, a mai apărut un prooroc mincinos în faţa Sfântului Apostol Pavel, al cărui nume era Bariisus (Fapte 13, 6).
Un alt antihrist, cu numele Iliodor, a apărut la Efes în faţa Sfântului Evanghelist Ioan. Iată de ce a zis Mântuitorul „că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc. 9, 1). Iar când vorbea cu Petru, Mântuitorul a zis despre loan: „Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” (In. 21, 22). Åži autorul Apocalipsei a rămas, într-adevăr, ca să vadă nu numai venirea lui Iisus şi a împărăţiei lui Dumnezeu în sufletele primilor creştini, ci şi măreţele vedenii, precum şi înfricoşătoarele descoperiri privitoare la sfârşitul lumii, la judecata de apoi şi la cerul cel nou, purificat de duhurile răutăţii şi la pământul cel nou, pe care nu vor mai odrăsli nici spinii, nici pălămida, dar nici păcătoşii.
În încheierea acestor cuvinte, Mântuitorul a întrebat: „Cine este oare sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care a pus-o stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hrană la timp? Fericită este sluga aceea, pe care, venind stăpânul său, o va afla făcând aşa. Adevărat grăiesc vouă că peste toate avuţiile sale o va pune. Iar dacă acea slugă, rea fiind, va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie, şi va începe să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi să bea cu beţivii, veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte, şi o va tăia şi partea ei o va pune cu făţarnicii. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 24, 45-51).
Din acest text reiese că ucenicul lui Hristos care – trimis la seceriş – nu va duce oile la păşune, ci va fi un năimit ce n-are grijă de oi, în ziua venirii Domnului va fi tăiat în două de sabia morţii. Åži atunci, trupul va merge în pământul din care este luat, iar sufletul – rău şi fără milă – va avea soarta făţarnicilor în chinurile iadului.
Aici se termină capitolul 24, iar capitolul 25 nu este decât continuarea capitolului precedent. Fiind în strânsă legătură cu cel încheiat, acest nou capitol începe cu „atunci”*.
* În versiunea recentă, această prepoziţie nu mai apare. (n.ed.)
„Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu cele zece fecioare”, iar consensul unanim al tuturor Sfinţilor Părinţi ne arată clar că în această parabolă este vorba de moarte. Dar Mirele sufletelor noastre întârziind, toate fecioarele – şi cele înţelepte, şi cele nebune – au aţipit şi au adormit. La deşteptare, când a sosit Mirele, n-au intrat la nuntă decât fecioarele înţelepte ale căror suflete ardeau ca făcliile aprinse de focul Duhului Sfânt.
Evanghelistul Matei îşi încheie capitolul 25 cu parabola judecăţii de apoi, care se potriveşte atât cu judecata particulară, cât şi cu judecata de obşte. Cu toate că la judecata generală se vor mai adăuga efectele negative sau pozitive ale faptelor noastre de pe pământ, spre osânda sau spre uşurarea vieţii noastre de dincolo, totuşi, atât îndată după moartea noastră, cât şi după învierea morţilor, cele şase îndatoriri faţă de aproapele se reduc la una singură: iubirea. „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Åži această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I In. 4, 20-21). Pentru că Dumnezeu însuşi este iubire, pe biletul de intrare în rai trebuie să fie scris: iubire.
Totuşi, cea mai controversată problemă din acest capitol a fost şi rămâne pedeapsa şi chinurile veşnice ale iadului. Dacă Dumnezeu este iubire, zic cei ce vor să desfiinţeze iadul, cum poate suferi chinurile veşnice ale păcătoşilor alături de fericirea veşnică a sfinţilor? Dacă Dumnezeu este atotputernic, mai zic ei, de ce nu desfiinţează iadul ca să-i ierte şi să-i aducă în rai şi pe demoni, şi pe păcătoşi? Fie că sunt origenişti, fie că sunt steinerişti moderni, aceşti eretici se cred a fi mai buni şi mai înţelepţi decât Dumnezeu însuşi, îndrăznind să afirme că iadul este o pată pe obrazul lui Dumnezeu.
De fapt, rătăcirea vine din două surse: unii, fiind cu vedere scurtă şi suferind de o miopie duhovnicească, nu pot pătrunde dincolo de litera care ucide, acolo unde duhul face viu. Iar „omul firesc, scrie Sfântul Apostol Pavel, nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (I Cor. 2, 14). Alţii însă, împotmoliţi în patimi rele din care nu vor să iasă, caută să desfiinţeze iadul şi chinurile veşnice pentru a-şi putea continua în voie şi cu conştiinţa adormită plăcerile dobitoceşti la care se dedau în mod liber şi conştient. Oricum ar fi, această erezie a fost condamnată de mai multe sinoade ecumenice şi locale, iar dogmatica şi mărturisirea de credinţă ortodoxă merg înainte pe linia trasată de Sfinţii Părinţi, căci – ca şi Apostolul Neamurilor – ei au surpat izvodirile minţii şi orice înălţare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi tot gândul l-au robit spre ascultarea lui Hristos (II Cor. 10, 5). Astfel, oamenii duhovniceşti toate le judecă în chip duhovnicesc, pentru că numai ei au „gândul lui Hristos” (I Cor. 2,15-16).
În lumina Sfinţilor Părinţi şi a oamenilor duhovniceşti, trebuie să vedem mai întâi care este raportul dintre libertatea omului şi harul divin, ce este pedeapsa dumnezeiască şi cine este creatorul iadului în care chinurile veşnice sunt nesfârşite.
Să le luăm pe rând.
Dogmatistul român D. Stăniloae citează în legătură cu libertatea omului pe Sfântul Vasile cel Mare şi pe Vladimir Lossky:
„«Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu – cum zice Sfântul Vasile – omul trebuia să-l poată şi refuza. Dumnezeu nu-şi foloseşte atotputernicia în faţa libertăţii umane (subl. ns.), pe care nu o poate viola pentru că ea provine din atotputernicia lui Dumnezeu. Desigur, omul a fost creat numai prin voinţa lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. A fost necesară o singură voinţă pentru creaţie, dar e nevoie de două pentru îndumnezeire. O singură voinţă, pentru a aduce la existenţă chipul; dar două, pentru a face chipul asemănare. Iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare că nu vrea să constrângă pe om. Căci nu este iubire fără respect. Voinţa divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseşi ale voinţei umane pentru a o aduce la o liberă consimţire. Aceasta este providenţa divină». «Persoana umană e cea mai înaltă creaţie numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, precum şi a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea»” (D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, pg. 283, Buc., 1996).
Origeniştii ignoră în chip voit toate acestea, deşi chiar în Evanghelie se scrie că Iisus „n-a putut” (Mc. 6,5) să facă nici o minune în oraşul Său, pentru că rudeniile şi cunoscuţii Săi, din voinţă liberă, n-au vrut să creadă şi deci să colaboreze cu El. Åžtiind toate acestea, Domnul Hristos vorbeşte iudeilor în parabolă: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii ei sub aripi, dar nu aţi voit! lată, casa voastră vi se lasă pustie” (Mt. 23, 37-38, subl. ns.). Iată deci că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască (I Tim. 2, 4). Mai mult: „Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16). Aşadar, plin de bunătate şi de iubire, Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, îşi sacrifică unicul Fiu pentru mântuirea lor, iar dacă unii oameni resping mâna întinsă, atunci vina e numai a lor. Åži atunci, întrebarea dacă: Dumnezeu vrea şi nu poate să mântuiască pe toţi oamenii sau poate şi nu vrea? îşi primeşte răspunsul de mai sus: vrea şi nu poate. Dumnezeu cel atotputernic nu poate face un singur lucru: nu ne poate forţa să-L iubim cu sila. I se ştirbeşte din atotputernicie, dar nu I se ştirbeşte nimic din iubire.
În acest caz, pedeapsa demonilor şi a oamenilor din iad este, în fond, o autopedeapsă. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, zice Mântuitorul, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună lumea şi le aruncă în foc şi ard” (In. 15, 5-6). Dacă omul-mlădiţă ia în mână foarfeca liberului său arbitru şi se detaşează de bunăvoie de trunchiul-Iisus, atunci seva Duhului Sfânt nu mai circulă printr-însul, mlădiţa se usucă, iar demonii o strâng şi o aruncă în focul iadului. Iată autopedeapsa. Åži iată de ce la Ieremia 2, 19 se spune că nu Dumnezeu, ci răutatea ta te pedepseşte şi necredinţa ta te urgiseşte: „Înţelege şi vezi cât e de rău şi de amar de a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău”. Căci „nelegiuirea voastră va cădea asupra voastră” (Iez. 23, 49). Iar păcatul detaşează mlădiţa de viţă şi obturează circulaţia Duhului Sfânt, dătătorul de viaţă. Totuşi – zic unii – dacă e vorba de fericirea veşnică, de ce Dumnezeu nu-i mântuie cu sila pe demoni şi pe păcătoşi, chiar dacă aceştia se opun şi refuză mâna întinsă?
Oare fiarele sălbatice nu execută tot ce le ordonă dresorii? Răspunsul ni-l dă filozoful creştin Berdiaev, care afirmă că binele făcut cu forţa dă naştere unui rău mai mare. Åži, într-adevăr, fiarele sălbatice execută figurile ordonate de dresor, dar rânjesc pline de ură împotriva dresorului care – cu pistolul într-o mână şi cu biciul în alta – înfrânge şi domină voinţa lor sălbatică, pătrunzându-le cu o privire nu mai puţin răutăcioasă. Iar când fiarele nu mai pot suporta violenţa şi constrângerea, se reped asupra dresorului şi-l sfâşie fără nici o milă, cum au sfâşiat-o pe Lidia Jiga la Harcov. Dar dacă, în cazul nostru, demonii şi oamenii aduşi cu forţa în rai ar rânji plini de ură împotriva lui Dumnezeu, atunci raiul ar mai fi rai?
Dar de ce demonii si oamenii păcătoşi refuză fericirea raiului? Pentru că, răspunde John Milton în minunatul său Paradis pierdut, atât demonii, cât şi oamenii împătimiţi în rele poartă iadul cu ei. înainte de a-i ispiti pe Adam şi Eva, Lucifer – admirând frumuseţea raiului – a avut o clipă de regret. Dar tot atunci mândria şi-a ridicat capul şi Lucifer a refuzat să se supună şi să se smerească în faţa lui Dumnezeu, zicând: „Decât slugă în rai, mai bine stăpân în iad”. Åži apoi, şeful demonilor a adăugat: „Chiar de m-aş întoarce în rai, raiul mi-ar fi mai chinuitor decât iadul, pentru că port iadul cu mine”. Tot astfel şi oamenii păcătoşi poartă iadul poftelor şi patimilor rele cu ei şi, neputându-şi satisface poftele animalice şi diabolice în rai, preferă să meargă în iad. Ivan Turbincă din poveste a întrebat dacă în rai există tabac, vodcă şi femei frumoase cu care să-şi satisfacă poftele păcătoase şi când i s-a spus că în rai nu se află nimic din toate acestea, Ivan a preferat iadul. Iar că Dumnezeu vrea ca să-i aducă şi pe demoni în starea şi fericirea cea dintâi ne-o dovedeşte întâmplarea din viaţa Sfântului Antonie cel Mare, care – la rugămintea diavolului însuşi – a intervenit pentru el la Dumnezeu. Acesta i-a răspuns că îl primeşte în rândul îngerilor numai să recunoască în faţa Lui cât e de rău si să bată trei mătănii la răsărit. La auzul acestor cuvinte, diavolul a râs în bătaie de joc şi a refuzat să se smerească. Iar nenorocirea cea mare este că astfel de oameni, aidoma demonilor, continuă să-L urască pe Dumnezeu şi dincolo, hulindu-L pe Domnul pe măsură ce suferinţa e mai mare (Apoc. 24, 21).
Primăvara, când gospodina pune ouăle sub cloşcă, cercetează fiecare ou în parte, ca să vadă dacă are „bănuţ”, căci dacă oul nu are acest bănuţ este limpede că nu va ieşi niciodată puiul din el. Tot aşa se întâmplă atât cu demonii, cât şi cu unii oameni păcătoşi care nu au nici un pic de pocăinţă sau de smerenie în fiinţa lor împietrită. Ca şi ouăle fără bănuţ, aceste fiinţe înrăite, cu cât ar sta mai mult sub aripile calde ale iubirii lui Iisus în rai, cu atât mai rele s-ar face. Căci asemenea fiinţe merg din rău în mai rău (II Tim. 3, 13). Soarele este acelaşi, dar în bătaia razelor lui calde ceara se topeşte, iar lutul se împietreşte, în ordinea spirituală, sufletele de lut se pot preface în ceară, dar numai dacă ele îşi dirijează libertatea spre pocăinţă si smerenie. Aşadar, nu Dumnezeu este creatorul iadului şi al chinurilor veşnice, ci Lucifer cu demonii lui, la care s-au aliat oamenii numiţi de Mântuitorul „fii ai diavolului”.
Deci, demonii şi fiii lor spirituali au creat iadul şi tot ei îi alimentează chinurile veşnice prin trufia lor specific luciferică şi prin ura care devine mai teribilă şi mai neagră pe măsură ce se autopedepsesc mai rău. Åži atunci, unde e vina lui Dumnezeu care vrea ca toţi demonii şi toţi oamenii să se întoarcă la fericirea de altădată, dar care nu poate să-i întoarcă cu sila!? „Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut eu?, se întreabă Domnul. Pentru ce atunci când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă?” (Is. 5, 4). Pentru ce „clocesc ouă de şarpe şi urzesc pânză de păianjen: cine mănâncă din ouăle lor moare, iar din cele sparte ies năpârci” (Is. 59, 5). Iar din aceeastă pricină, zice Domnul, „nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru” (Is. 59, 2).
„Pentru ce?”, întreabă Domnul în Vechiul Testament şi tot El răspunde în Noul Testament: pentru că „voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos si tatăl minciunii” (In. 8, 44). Cu alte cuvinte, filiaţia spirituală, singura care contează de la Hristos încoace, ne arată că oamenii nu pot avea de tată decât pe Dumnezeu sau pe diavolul. Abel a avut de tată pe Dumnezeu, iar Cain l-a avut de tată pe diavolul, care de la început este ucigător de oameni. Mai târziu Dumnezeu a ales un popor credincios care să ducă făclia monoteismului şi în sânul căruia să Se întrupeze Fiul lui Dumnezeu. Iar Cain, fiul diavolului, care a primit un semn de la Dumnezeu pentru ca cel ce îl va întâlni să nu-l omoare, a continuat să omoare pe cei mai buni fii ai lui Dumnezeu, pe fraţii săi. Astfel, Dumnezeu ne-a dat pe prooroci, iar fiii diavolului, recrutaţi din acelaşi popor ales, i-au dat pe ucigaşii proorocilor; fiii lui Dumnezeu L-au dat pe Mântuitorul lumii, dar fiii diavolului l-au dat pe Iuda; fiii Tatălui ceresc i-au dat pe Apostoli şi pe primii ucenici ai Domnului
Iisus, iar fiii lui Satan i-au dat pe farisei şi pe ucigaşii primilor creştini. Åži de atunci poporul lui Israel s-a bifurcat: ramura pozitivă, care a întrupat tot ce a fost mai bun, mai curat şi mai sfânt în poporul ales, a dat pe Mesia, pe Maica Domnului, pe cei doisprezece Apostoli, pe cei şaptezeci de ucenici, pe cei cincii mii care s-au botezat la Cincizecime, au dat pe primii creştini din Ierusalim, din Roma, din Antiohia, din Atena, din Alexandria, din Corint, şi-au pus sângele la temelia Bisericii creştine, s-au contopit cu fraţii creştini veniţi dintre păgâni şi apoi au dispărut, ca popor, din istorie, împlinindu-şi cu prisosinţă misiunea lor de popor ales de Dumnezeu. Acesta este poporul despre care aminteşte bătrânul Simeon când a primit în braţe pe pruncul Iisus şi când şi-a încheiat binecuvântarea cu cuvintele: „Slavă poporului Tău Israel”. Numai acestui popor i se cuvine slavă în vecii vecilor, „căci nu toţi cei din Israel sunt şi israeliţi” şi „nu copiii trupului sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc urmaşi” (Rom. 9, 6, 8). „Dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa se va mântui. Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat nouă urmaşi, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora” (Rom. 9, 27, 29).
Aşadar, dintr-o rămăşiţă sfântă, din ramura lui Israel şi din ramura popoarelor păgâne s-a plămădit Noul Israel, care este Biserica creştină, Mireasa lui Hristos. Când proorocul Isaia se adresează Ierusalimului, zicând: „va bate tare inima ta şi se va lărgi, căci către tine se va îndrepta bogăţia mării şi avuţiile popoarelor către tine vor curge” (îs. 60, 5). „Porţile tale mereu vor fi în lături, zi şi noapte vor rămâne deschise, ca să se care la tine bogăţiile neamurilor, iar regii lor în fruntea lor vor fi” (îs. 60, 11). „Tu vei suge laptele neamurilor” (îs. 60, 16). „Bunătăţile popoarelor, voi le veţi mânca” (Is. 61, 6) – el se gândeşte la bogăţiile şi bunătăţile spirituale. Vizionarul Vechiului Testament a văzut prin negura veacurilor cum vor veni spre Noul Ierusalim nu numai magii de la Răsărit, ci şi împăraţi din lumea păgână, genii şi sfinţi cu tot aurul inimii si minţii lor, ca să primească botezul în numele Domnului Hristos şi să se contopească în poporul ales, în Noul Israel. Sfântul Apostol Petru a înţeles acest lucru când a auzit glasul ce i-a zis: „Junghie, Petre, şi mănâncă”. Åži de atunci toţi Apostolii lui Hristos junghie prin Sfântul Botez şi mănâncă bunătăţile spirituale ale tuturor popoarelor lumii.
Dar Israelul cel după trup – vai! – n-a înţeles sensul duhovnicesc al proorociilor. Ramura negativă a poporului ales s-a lăsat robită de litera care ucide şi de faptele legii de care s-a poticnit (Rom. 9, 32). La început, Mântuitorul zicea ucenicilor Săi: „mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 10, 6). însă când a văzut că „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (In. l, 11), când a văzut că s-au împietrit cu totul în rău, Domnul Hristos i-a mustrat, zicând: „Åžerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei? De aceea, iată Eu trimit la voi prooroci si înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide si veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar. Adevăr grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. (…) Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Mt. 23, 33-36, 38).
„Åži când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean” (Mt. 12, 43-45). Isaia proorocul a prevăzut că în această casă pustie, ca şi în Babilonul despre care e vorba în Apocalipsă, „numai animale sălbatice se vor sălăşlui într-însul, si bufniţele vor locui prin case, struţii îşi vor face cuiburi acolo si oameni cu chip de ţap vor juca în acel loc. Åžacalii vor urla în palatele lor şi lupii în casele lor de petrecere. Vremea este aproape să sosească şi zilele ei nu vor zăbovi” (Is. 13, 21-22).
După Domnul Hristos, Sfântul Apostol Pavel a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i aducă pe fraţii săi după trup pe calea mântuirii. „Spun adevărul în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conştiinţa mea în Duhul Sfânt, că mare îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi” (Rom. 9, 1-4). Dar după ce a trecut prin experienţa amară a Stăpânului său, atunci Apostolul Pavel le-a spus iudeilor în faţă: „Vouă se cădea să vi se grăiască, mai întâi, cuvântul lui Dumnezeu, dar de vreme ce îl lepădaţi şi vă judecaţi pe voi nevrednici de viaţa veşnică, iată ne întoarcem către neamuri” (Fapte 13, 46). Iar de atunci Saul din Tars s-a numit Apostolul Neamurilor.
Amărât peste măsură, cel ce a vrut să fie anatema pentru fraţii săi după trup scrie tesalonicenilor: „Căci voi, fraţilor, v-aţi făcut următori ai Bisericilor lui Dumnezeu care sunt în Iudeea, întru Hristos Iisus, pentru că aţi suferit şi voi aceleaşi de la cei de un neam cu voi, după cum şi ele de la iudei, care şi pe Domnul Iisus L-au omorât ca şi pe proorocii lor; şi pe noi ne-au prigonit şi sunt neplăcuţi lui Dumnezeu şi tuturor oamenilor sunt potrivnici” (I Tes. 2, 14-15). Iar când fraţii lui după trup făceau multă răzvrătire din pricina tăierii împrejur, Apostolul Neamurilor exclamă: „O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc pe voi!” (Gal 5, 12). Åži fiindcă iudeii nu voiau să primească adevărata tăiere împrejur, care este tăierea împrejur a inimii, Apostolul Pavel scrie filipenilor „că noi suntem tăierea împrejur, noi cei ce slujim în Duhul lui Dumnezeu şi ne lăudăm întru Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup” (Filip. 3, 3), îndemnându-i şi prevenindu-i pe copiii săi duhovniceşti cu cuvintele: „Păziţi-vă de câini! Păziţi-vă de lucrătorii cei răi! Păziţi-vă de tăierea împrejur !” (Filip. 3, 2).
Dar Apostolul Mântuitorului Hristos a rămas sincer, obiectiv şi nepărtinitor. A rămas cu sufletul curat atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. El n-a vrut ca creştinii, veniţi dintre neamurile păgâne, să cadă în aceeaşi prăpastie de mândrie în care au căzut iudeii. N-a vrut să-i lase orbi, fără să-şi vadă propriile lor păcate si neputinţe. De aceea le spune deschis: „Dacă unele ramuri au fost tăiate, şi tu, care erai măslin sălbatic, ai fost altoit printre cele rămase şi părtaş te-ai făcut rădăcinii si grăsimii măslinului, nu te mândri faţă de ramuri; iar dacă te mândreşti, nu tu porţi rădăcina, ci rădăcina pe tine. Dar vei zice: au fost tăiate ramurile, ca să fiu altoit eu. Bine! Din cauza necredinţei au fost tăiate, iar tu stai prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme-te; căci dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa” (Rom. 11, 17-21). Åži nu numai creştinilor de atunci, ci şi nouă tuturor ne spune acelaşi Apostol să nu osândim pe fraţii noştri, ci să ne vedem propriile noastre păcate. Să ne facem autocritica şi să ne întrebăm: Oare Israelul cel nou nu s-a bifurcat la rândul lui? Oare ramura negativă a creştinilor nu practică acelaşi fariseism ca acum două mii de ani? Oare faptele iezuiţilor, demascate de Blaise Pascal, nu seamănă cu faptele fariseilor înfierate de Mântuitorul lumii?
Oare arestarea si întemniţarea lui Iisus Hristos de către Marele Inchizitor este numai un episod literar inventat de Dostoievski? Iar când creştinii au deschis focul războaielor aşa-zise „sfinte”, oare nu s-a auzit mustrarea Domnului Hristos care ne spune şi astăzi: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Lc. 9, 55). Åži apoi, în măcelul războiului „sfânt”, când s-au binecuvântat armele ucigaşe şi au fost omorâte atâtea suflete nevinovate, n-a răsunat peste cadavre şi peste sângele fiilor aceluiaşi Tată ceresc: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”?! (Mt. 25, 40). Iată cum fariseii Noului Testament, aidoma fariseilor Vechiului Testament, continuă să-L batjocorească şi să-L răstignească mereu pe Mântuitorul lumii.
Aşadar, fariseii Noului Testament, ramura negativă a Noului Israel, pot oricând auzi din gura Mântuitorului: „Voi fiii diavolului sunteţi…”. „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor”, pentru că fariseismul creştin face poftele aceluiaşi diavol.
Am văzut, în cele de mai sus, cele ce au fost până la „stavila” epocii lui Ioan Botezătorul, dar acum vom intra prin porţile Apocalipsei ca să vedem „cele ce au să fie după acestea” (Apoc. l, 19).
După ce văzătorul de taine descrie starea celor şapte Biserici întemeiate îndată după Înălţarea Domnului Iisus la cer şi după pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli şi, prin ei, peste lumea întreagă, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu a văzut „în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru si pe dos, pecetluită cu şapte peceţi” (Apoc. 5, 1). O asemenea carte a „mâncat-o” şi proorocul Iezechiel, care aşijderea era „scrisă şi pe o parte şi pe alta” (Iez. 2, 10). Cu alte cuvinte, în Apocalipsă se menţine aceeaşi dualitate: litera care ucide şi duhul care face viu, sensul propriu şi sensul figurat, sensul trupesc şi sensul duhovnicesc, sensul material şi sensul spiritual.
Când Mielul a deschis pe cea dintâi din cele şapte peceţi, Sfântul Ioan Teologul a văzut „un cal alb sş cel care şedea pe el avea un arc; şi i s-a dat lui cunună şi a pornit ca un biruitor ca să biruiască” (Apoc. 6, 2). Åži aici este vorba de o parabolă; ca şi în alte texte similare, trebuie să căutăm cheia nu în ştiinţele din afară, ci în paginile Bibliei. Când s-a vorbit de parabola cu soarele, luna şi stelele care se sting şi pică, cheia am găsit-o la proorocul Isaia care tâlcuieste astfel: „Luna va fi roşie, iar soarele va pierde din lumina lui, căci Domnul Savaot va fi rege şi slava Lui va străluci înaintea bătrânilor, în muntele Sionului şi în Ierusalim!” (Is. 24, 23). „Nu vei mai avea soarele ca lumină în timpul zilei şi strălucirea lunii nu te va mai lumina, ci Domnul va fi pentru tine o lumină veşnică şi Dumnezeul tău va fi slava ta” (Is. 60, 19). Atunci „luna va străluci ca soarele, iar soarele va străluci de şapte ori mai mult, ca lumina a şapte zile” (Is. 30, 26), pentru „că tot pământul este plin de cunoştinţa şi de temerea de Dumnezeu, precum marea este umplută de ape!” (Is. 9, 9), iar Hristos – soarele, Maica Domnului – luna şi apostolii – cele douăsprezece stele au şi lăsat în umbră şi au întunecat sorii zeităţilor cu toată cultura şi cunoştinţa lor păgână.
Tot astfel, parabola cu cei patru cai din Apocalipsă o găsim tâlcuită tot în paginile Bibliei. Iisus, biruitorul morţii şi al păcatului, călărea, imediat după Cincizecime, pe calul alb al păcii care domnea peste creştinii din Biserica primară. „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. (…) Åži în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte 2, 42, .46-47).
Dar după această perioadă de pace, ramura negativă a lui Israel, care n-a înţeles că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, s-a ridicat – în frunte cu Bar-Kohba – împotriva stăpânirii romane, ca să-i alunge din ţară şi, astfel, să poată mânca la propriu toate bunătăţile pământului. Åži atunci „a ieşit alt cal, roşu ca focul; si celui ce şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ, ca oamenii să se junghie între ei; şi o sabie mare i s-a dat” (Apoc. 6, 4). Calul era roşu ca sângele celor 600.000 de iudei ucişi de armatele lui Titus si Vespasian.
Ca o consecinţă a războiului, a apărut foametea. „Åži când a deschis pecetea a treia, am auzit zicând pe a treia fiinţă, zicând: Vino şi vezi! Åži m-am uitat şi iată un cal negru şi cel care şedea pe el avea un cântar în mâna lui. Åži am auzit, în mijlocul celor patru fiinţe, ca un glas care zicea: Măsura de grâu un dinar, şi trei măsuri de orz un dinar. Dar de untdelemn şi de vin să nu te atingi” (Apoc. 6, 5-6). Această foamete a fost prezisă mai întâi de Însuşi Mântuitorul atunci când spunea ucenicilor că se va ridica popor peste popor şi vor fi zvonuri de războaie. Iar după aceea, proorocul Agav s-a sculat şi „a arătat prin Duhul că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în zilele lui Claudiu” (Fapte 11, 28).
Sutele de mii de cadavre rămase în urma războiului iudaic au adus după sine bolile, molima şi moartea. Åži când a deschis pecetea a patra, am auzit glasul fiinţei a patra, zicând: „Vino şi vezi. Åži m-am uitat şi iată un cal galben-vânăt şi numele celui ce şedea pe el era Moartea; şi iadul se ţinea după el; şi li s-a dat lor putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu moarte şi cu fiarele de pe pământ” (Apoc. 6, 7-8). Despre toate acestea zice Mântuitorul ucenicilor Săi că „sunt începutul durerilor. Atunci vă vor da pe voi spre asuprire si vă vor ucide si veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu” (Mt. 24, 8-9). Acelaşi Mântuitor vorbeşte atât prin Matei, cât şi prin Ioan în Apocalipsă, arătându-le din timp ucenicilor cele ce vor avea de suferit în arenele romane şi în toate împărăţiile unde vor fi trimişi la predicarea Cuvântului lui Dumnezeu.
După această perioadă de măcel şi moarte, când Mielul a deschis pecetea a cincea, văzătorul de taine scrie: „Am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o.
Åži strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Åži fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus să stea în tihnă, încă puţină vreme, până când vor împlini numărul şi cei împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei” (Apoc. 6, 9-11). Zecile şi sutele de mii de mucenici, care au umplut calendarul cu nume noi de sfinţi, trebuie să se adune şi să mai aştepte în Ierusalimul cel ceresc până când ucigaşii lor îşi vor primi pedeapsa – ca şi cei care, conştienţi şi liberi, se ating de cablul de înaltă tensiune – şi până când Cetatea cea sfântă se va pogorî din cer pe pământ (Apoc. 21, 2). Cu acest prilej, Lumina lui Hristos a năvălit cu mare strălucire, iar Maica Domnului şi toţi sfinţii au reflectat-o cu atâta putere, încât soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna întreagă s-a înroşit ca sângele şi stelele cerului au căzut pe pământ precum îşi leapădă smochinul fructele verzi când este zguduit de vijelie (Apoc. 6, 12-13). De atunci încoace, nici zeităţile păgâne, nici filozofia antică n-au mai luminat pământul, iar adepţii lor s-au ascuns „în peşteri şi în stâncile munţilor”, nesuferind Lumina Duhului Sfânt, aşa cum omul bolnav de ochi nu suferă lumina sensibilă a soarelui.
Când îngerul de la răsăritul soarelui a venit cu pecetea viului Dumnezeu, a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru. Åži am auzit numărul celor pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi, din toate seminţiile fiilor lui Israel” (Apoc. 7, 3-4). „După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu poate s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apoc. 7, 9). La întrebarea: cine sunt aceştia şi de unde vin, Domnul a răspuns: „Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apoc. 7, 14). Aceştia „nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta (…), căci Mielul Cel ce stă în mijlocul tronului îi va paşte pe ei şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apoc. 14, 16-17).
Cei o sută patruzeci şi patru de mii, răscumpăraţi câte douăsprezece mii din fiecare seminţie a vechiului Israel, „nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel oriunde se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu si Mielului” (Apoc. 14, 4). Aceşti o sută patruzeci si patru de mii constituie, simbolic, fruntea, elita poporului ales, care şi-au pus viaţa la temelia Bisericii creştine, au mers cu credincioşie pe urmele Mielului şi, fiind cei dintâi creştini din lume, pot fi numiţi pe bună dreptate „pârgă lui Dumnezeu şi Mielului”. Ei sunt feciorelnici, nu s-au întinat cu femei, adică nu s-au desfrânat după idolii păgânilor (Iez. 20, 30), nu s-au „desfrânat cu pietrele şi cu lemnele” idoleşti (Ier. 3, 9), ci au rămas neîntinaţi în credinţa lor faţă de Mirele ceresc. Căci, zice Apostolul, „v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2). Åži tocmai aceşti o sută patruzeci şi patru de mii de feciorelnici, împreună cu gloata venită dintre neamurile păgânilor, care şi-a spălat hainele în sângele Mielului, a alcătuit Biserica cea dintâi. „Åži s-a arătat din cer un semn mare: o femeie înveşmântată cu soarele şi luna era sub picioarele ei şi pe cap purta cunună din douăsprezece stele. Åži era însărcinată şi striga, chinuindu-se şi muncindu-se ca să nască” (Apoc. 12, 1-2).
În legătură cu cele două „femei” – ramura negativă şi ramura pozitivă a lui Israel – Sfântul Apostol Pavel are o foarte frumoasă comparaţie: „Scris este – zice el – că Avraam a avut doi fii: unul din femeia roabă şi altul din femeia liberă. Dar cel din femeia roabă s-a născut după trup, iar cel din cea liberă s-a născut prin făgăduinţă. Unele ca acestea au altă însemnare, căci acestea (femei) sunt două testamente: Unul de la Muntele Sinai, care naşte spre robie şi care este este Agar. Căci Agar este Muntele Sinai, în Arabia, şi răspunde Ierusalimului de acum, care zace în robie cu copiii lui. Iar cea liberă este Ierusalimul cel de sus, care este mama noastră. Căci scris este: «Veseleşte-te, tu, cea stearpă, care nu naşti! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu care nu ai durerile naşterii, căci mulţi sunt copiii celei părăsite, mai mulţi decât ai celei care are bărbat». Iar noi, fraţilor, suntem după Isaac, fii ai făgăduinţei. Ci precum atunci cel ce născuse după trup prigonea pe cel născut după Duh, tot aşa şi acum. Dar ce zice Scriptura ? «Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei». (…) Deci, fraţilor, nu suntem copii ai roabei, ci copii ai celei slobode” (Gal. 4, 22-31).
Femeia roabă este ramura negativă a lui Israel, iar femeia slobodă este femeia înveşmântată cu soarele – Iisus, cu luna – Maica Domnului şi cu douăsprezece stele – Apostolii, este Biserica cea dintâi, alcătuită din cei o sută patruzeci sşi patru de mii de feciorelnici, care nu s-au întinat cu idolii păgânilor, precum şi din gloata mare venită dintre neamurile păgânilor, care „era însărcinată” şi se chinuia să nască omul nou, în Hristos botezat şi în Hristos îmbrăcat.
Balaurul cel mare şi roşu al persecuţiilor sângeroase, cu şapte cununi pe cele şapte capete împărăteşti care au condus prigoanele, a vrut să înghită copilul îndată ce se va naşte, dar copilul femeii slobode „a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui” în Ierusalimul de sus.
Când s-a deschis pecetea a şaptea, un înger cu o cădelniţă de aur în mână a înălţat aroma tămâii înaintea lui Dumnezeu împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, care acolo, în Biserica triumfătoare, se roagă neîncetat pentru fraţii lor care se mai luptă pe pământ cu diavolul, cu lumea şi cu trupul supus păcatului.
După ce au sunat cele şapte trâmbiţe, după ce au fost biruite cele două fiare care s-au ridicat din mare şi de pe pământ şi după ce s-au vărsat cele şapte cupe cu plăgile lor asupra pământului, „a venit unul dintre cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicând: Vino să-ţi arăt judecata desfrânatei celei mari” (Apoc. 17, 1).
După cum am văzut mai sus, „desfrânata” este antipodul „femeii” înveşmântate cu Soarele-Hristos. Ea s-a desfrânat în Vechiul Testament „cu lemnele şi cu pietrele”, adică cu idolii păgânilor, iar în Noul Testament, cu idolii din inimă, adică cu patimile şi cu poftele (Iez. 14, 3-4).
Femeia desfrânată şedea pe o fiară roşie şi era „beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus” (Apoc. 17, 3-6). Iar femeia-Biserica, Mireasa lui Hristos, a fost chinuită şi răstignită ca şi Mirele ei. Aşa încât desfrânata este călăul, iar Mireasa este victima. Åži de aceea, Mireasa lui Iisus – Biserica – ţine în mâinile ei Potirul cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, iar desfrânata cea mare are în mână „pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei” (Apoc. 17, 4).
Dar cine este desfrânata cea mare ? Pe fruntea ei, scrie văzătorul de taine, se află scris un nume tainic: „Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi urâciunilor pământului” (Apoc. 17, 5). Dar cine este „cetatea cea mare, Babilonul” (Apoc. 18, 10)? Răspunsul şi cheia se află tot în Biblie: „trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor” (Apoc. 11, 8). Deci desfrânata şi Babilonul constituie acelaşi nume al vechiului Ierusalim, unde a fost răstignit Domnul Hristos. Iar rădăcinile acestor denumiri se află la proorocii Vechiului Testament. Astfel, la Osea l, 2 se spune: „Iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul”; la Ieremia 3, 9: „prin neruşinarea desfrânărilor ei a pângărit ţara şi s-a desfrânat cu pietrele şi cu lemne”.
„Văzut-ai ce-a făcut Israel, această fiică necredincioasă? A umblat pe toţi munţii înalţi şi pe sub tot copacul umbros şi s-a desfrânat pe acolo (…) pentru atâtea fapte de desfrânare i-am dat carte de despărţire (Ier. 3, 6-7). Ohola şi Oholiba, cele două desfrânate de la Iezechiel 23 sunt Samaria şi Ierusalimul, care s-au întinat „cu toţi idolii acelora cu care îşi aprinseseră pofta”; tot la Iezechiel 22 zice Domnul: „Tu, fiul omului, voieşti oare să judeci, să judeci cetatea sângelui (Ierusalimul)? Spune-i toate urâciunile ei (…)”, căci – se adresează Ierusalimului – „care-ţi faci idoli, ca să te întinezi” (Iez. 22, 2-3); tot aşa: „Fiul omului, vrei tu să judeci pe Ohola şi Oholiba? Spune-le ticăloşiile lor! Căci ele s-au desfrânat şi pe mâinile lor au sânge; s-au desfrânat cu idolii lor, şi pe fiii lor; pe care Mi i-au născut, i-au trecut prin foc să le fie de mâncare” (Iez. 23, 36-37).
Cu această desfrânată se spune în Apocalipsă 17, 2 „s-au desfrânat împăraţii pământului si cei ce locuiesc pe pământ s-au îmbătat de vinul desfrânării ei”, iar la Zaharia 12,2 zice Domnul: „Voi face din Ierusalim cupă de ameţire pentru toate popoarele din jur”.
„Un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne” (Apoc. 12,3), duşman de moarte al Femeii – Mireasa lui Hristos -, stătea înaintea ei ca să-i înghită copilul, iar femeia desfrânată şedea pe o fiară roşie, „plină de nume de hulă, având şapte capete si zece coarne” (Apoc. 17, 3). Aceştia din urmă „vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor si împăratul împăraţilor si vor birui si cei împreună cu el, chemaţi si aleşi si credincioşi” (Apoc. 17, 14).
La Apocalipsă 17, 16 se spune că „cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe desfrânată şi o vor face pustie şi goală şi carnea ei o vor mânca şi pe ea o vor arde în foc”, iar rădăcina acestei profeţii, la lezechiel 23, 29, se îndreaptă împotriva desfrânatei Oholiba – Ierusalimul: „te vor lăsa goală, cu totul goală, si descoperită va fi goliciunea ta cea ruşinoasă”. După ce Mielul a biruit fiara roşie pe care şedea desfrânata, un înger „a strigat cu glas puternic şi a zis: A căzut! A căzut Babilonul cel mare şi a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (Apoc. 18, 2). Aidoma vechiului Babilon, „a căzut, a căzut Babilonul şi toate chipurile cioplite ale idolilor stau sfărâmate la pământ” (Is. 21, 9). „Am vrut să vindecăm Babilonul, dar nu s-a vindecat” (Ier. 51, 9), tot astfel a căzut Ierusalimul pământesc si nu-i de lecuit.
După cum vechiul Babilon a fost „în mâna Domnului cupă de aur care a îmbătat tot pământul, băut-au popoarele vinul ei şi au înnebunit” (Ier. 51, 7), tot aşa se spune în Apocalipsa 18, 3, că „din vinul aprinderii desfrânării ei au băut toate neamurile şi împăraţii pământului s-au desfrânat cu ea şi neguţătorii lumii din mulţimea desfătărilor ei s-au îmbogăţit”.
„Åži am auzit alt glas din cer, zicând: Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei si să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei” (Apoc. 18, 4). „Fugiţi din Babilon şi plecaţi din ţara Caldeilor şi veţi fi ca berbecii înaintea turmei lor de oi” (Ier. 50, 8). Cum fugeau vechii israeliteni din Babilon spre ţara lor, aşa trebuie să fugă – ca berbecii în fruntea turmei – cei din ramura pozitivă, rămăşiţa din Israelul cel vechi, cei ce 1-au primit pe Hristos spre Ierusalimul cel de sus si spre patria cerească. Căci păcatele desfrânatei-Babilon „au ajuns până la cer şi Dumnezeu Åži-a adus aminte de nedreptăţile ei” (Apoc. 18, 5). Åži fiindcă desfrânata-Babilonul este egal cu Ierusalimul pământesc, poporul ales de Dumnezeu, Israelul cel nou, a fugit în munţii faptelor bune, L-a primit pe Hristos şi a întemeiat, împreună cu gloatele venite dintfe păgâni, primele Biserici creştine în lumea de atunci.
Comparaţia dintre vechiul Babilon şi desfrânata-Babilon, simbol al Ierusalimului pământesc, dintre robia lui Nabucodonosor şi cetatea „Ierusalimului de acum, care zace în robie cu copiii lui” (Gal. 4, 25), dintre împilările asiro-babilonienilor împotriva poporului ales şi persecuţiile ramurii negative împotriva ramurii pozitive a lui Israel (precum, odinioară, cel născut după trup prigonea pe cel născut după Duh, tot aşa şi acum; „Iar noi, fraţilor, suntem după Isaac, fii ai făgăduinţei” – Gal. 4, 28-29) continuă.
Vechiului Babilon i-a zis Domnul: ” Åži tu îţi închipuiai: «Fi-voi pe veci stăpână!», dar niciodată n-ai cugetat şi de sfârşit nu ţi-ai adus aminte! Åži acum ascultă, tu cea în plăceri crescută, care stăpâneai fără de grijă şi ziceai în inima ta: «Nimeni alta nu este ca mine! Nu voi rămâne văduvă şi nu voi şti ce este lipsa de copii!» Åži aceste două, într-o clipă, în aceeaşi zi, vor da peste tine: lipsa de copii si văduvia (…); si pe neaşteptate va da peste tine pieirea fără să fi avut vreme s-o prevesteşti” (îs. 47, 7-11). Desfrânata-Babilonul simbolic are aceeaşi soartă: „Fiindcă în inima ei zice: Åžed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şi jale nu voi vedea nicidecum! Pentru aceea într-o singură zi vor veni pedepsele peste ea: moarte şi tânguire şi foamete şi focul va arde-o de tot, căci puternic este Domnul Dumnezeu, Cel ce o judecă” (Apoc. 18, 7-8).
Ramura negativă a lui Israel s-a tăiat de bunăvoie de la trunchiul Hristos-Dumnezeu. („Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştril”, Mt. 27, 25.) Nemaicirculând seva Duhului Sfânt prin sufletele acestor iudei, ei s-au autoblestemat şi s-au autopedepsit. După ce au primit „cartea de despărţire” (Ier. 3, 8), au rămas fără Mirele ceresc, au rămas ca o văduvă fără bărbat şi deci fără copii duhovniceşti. Iar „dacă cineva nu rămâne în Mine, se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (In. 15, 6).
A mai zis Domnul: „Babilonul va cădea pentru cei omorâţi din Israel”. „Voi răsplăti Babilonului şi tuturor locuitorilor Caldeii pentru toate relele ce au făcut ei Sionului sub ochii voştri” (Ier. 51, 24). „Aceasta este răzbunarea Domnului, răzbunarea pentru templul Său” (Ier. 51, 11). Dar pentru ce a căzut Ierusalimul cel pământesc, Babilonul, desfrânata cea mare? Care este fărădelegea ei? Să-l ascultăm pe Sfântul Evanghelist Luca 20, 9-16: „Un om a sădit vie şi a dat-o lucrătorilor şi a plecat departe pentru multă vreme. Åži la timpul potrivit, a trimis la lucrători o slugă ca să-i dea din rodul viei. Lucrătorii însă, bătând-o, au trimis-o fără nimic. Åži a trimis apoi o altă slugă, dar ei, bătând-o şi pe aceea şi batjocorind-o, au trimis-o fără nimic. Åži a trimis apoi pe a treia; iar ei, rănind-o şi pe aceea, au alungat-o. Åži stăpânul viei a zis: Ce voi face? Voi trimite pe fiul meu cel iubit; poate se vor ruşina de el. Iar lucrătorii, văzându-l, s-au vorbit între ei, zicând: Acesta este moştenitorul; să-l omorâm ca moştenirea să fie a noastră. Åži, scoţându-l afară din vie, l-au ucis. Ce va face, deci, acestora, stăpânul viei? Va veni şi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora” (această pildă se regăseşte şi la Marcu 12, 1-9).
„Iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari – zice tot Mântuitorul – dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate. Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar. Adevăr grăiesc vouă, vor veni acestea toate asupra acestui neam. (…) Iată, casa voastră vi se lasă pustie” (Mt. 23, 34-36, 38). „Åži când s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi. Căci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile. Åži te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale.
Åži intrând în templu, a început să scoată pe cei ce vindeau şi cumpărau în el, zicându-le: Scris este: «Şi va fi casa Mea casă de rugăciune; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari»” (Lc. 19, 41-46). Iată pentru ce a căzut Ierusalimul pământesc, Babilonul, desfrânata cea mare! Pentru că s-a găsit în ea sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al „tuturor celor înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18, 24). Pentru că a prefăcut templul într-o peşteră de tâlhari! Iisus „a plâns de mila ei”, dar n-a putut mântui Ierusalimul pământesc cu sila, împotriva voinţei lui Israel cel trupesc. Åži atunci, atitudinea ostilă a „desfrânatei celei mari”, prigoana dusă de ea împotriva proorocilor, înţelepţilor, cărturarilor si chiar împotriva Fiului lui Dumnezeu, nu numai că a detaşat complet mlădiţa de viţă, dar a uscat-o cu desăvârşire, luând foc în gheenă.
Acesta este destinul veşnic al „desfrânatei”, dar Apostolul Pavel avertizează noul Israel şi zice: „Nu te mândri! Nu gândi lucruri înalte despre tine, ci teme-te; că dacă Dumnezeu n-a cruţat ramurile fireşti, nici pe tine nu te va cruţa”. Să ne ferească Dumnezeu pe noi, creştinii, de mândrie şi de osândirea aproapelui. Este o mare primejdie pentru noi, cei din noul Israel, să vedem numai paiul din ochiul aproapelui şi să nu vedem deloc bârna din ochiul nostru. Åži dimpotrivă, este salvator pentru noi să ne vedem propriile păcate şi să ne temem, căci dacă ramura negativă a vechiului Israel s-a tăiat din măslinul cel bun şi roditor, cu atât mai mult se poate tăia ramura negativă a noului Israel din măslinul ce a fost sălbatic si neroditor. Istoria se repetă.
Noul Israel, la rândul lui, s-a bifurcat. Fariseii Noului Testament nu sunt mai buni decât cei din Vechiul Testament. Iuda vânzătorul apare mereu, de două mii de ani, îmbrăcat în veşminte creştine. Biserica creştină este pângărită întruna de zarafii iubitori de argint. În chip nevăzut, Domnul Hristos îi alungă iar şi iar cu aceleaşi cuvinte aspre şi cu acelaşi bici. Noii farisei se răzbună şi vociferează de-a lungul secolelor: „Răstigneste-L, răstigneşte-L!” Åži Iisus este mereu răstignit mişeleşte, ori de câte ori intervin interesele pământeşti, egoiste, meschine, care sunt în flagrantă contradicţie cu principiile evanghelice. Căci acum, ca şi atunci, noul Israel se roagă şi cere de la Tatăl nu Duhul Sfânt (Mt. 11, 13), ci numai sănătate, spor în gospodărie, bani cât mai mulţi, vaca să dea lapte, să se mărite fata şi – foarte adesea – duşmanii să fie trăsniţi de Dumnezeu!
Rar, rar de tot se găseşte câte un creştin care să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, pentru ca celelalte să i se adauge de la sine. Åži atunci, mai putem să-i osândim pe alţii când citim că iudeii sunt o „sinagogă a Satanei”? (Apoc. 2, 9). Oare ramura negativă a Bisericii creştine n-a devenit demult o adunare de fii ai diavolului? De aceea, repetăm, desfrânata cea mare şi Babilonul cel tainic au în „paharul de aur” nu numai „pângăririle” şi „urâciunile” vechiului Israel, ci şi fărădelegile Noului Israel. Căci, în Apocalipsă, judecata desfrânatei nu are loc imediat după apariţia celor patru cai, adică imediat după războiul lui Titus şi Vespasian, ci tocmai la urmă, cu puţin timp înainte de războiul final dus de satana, dimpreună cu Gog şi Magog, împotriva sfinţilor şi împotriva cetăţii iubite a Ierusalimului ceresc.
Cu alte cuvinte, destinul eshatologic al ramurii negative din poporul lui Israel şi destinul eshatologic al ramurii negative din noul Israel, din „gloatele” neamurilor păgâne, este acelaşi. Åži unii, şi alţii au înţeles ad literam cuvintele Scripturii. Åži unii, şi alţii s-au desfrânat cu idolii din inimă, au poftit numai plăcerile şi „bunătăţile pământului”, s-au închinat lui Mamona, au fost stăpâniţi de egoism şi au fost robii literei care ucide. Deşi au stat în Templu şi în Biserică, fariseii din tabăra iudaică şi creştină nu se gândeau la cele cereşti. Când te uiţi de departe, ţi se pare că barza, stând într-un picior pe malul lacului, se gândeşte la cele înalte, dar când te apropii, vezi că ea pândeşte broaştele, în felul acesta, iudeii şi creştinii din ramura negativă s-au tot împotmolit în „bunătăţile pământului”, s-au tot împietrit în litera care omoară, în egoismul şi în trufia lor, până când s-au detaşat complet de viaţa-Iisus, pregătindu-şi astfel soarta – liber şi de bunăvoie – în iadul cel veşnic.
Odată ajuns „locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (Apoc. 18, 2), Babilonul cel mare, desfrânata cea mare a rămas văduvă. Glasul Mirelui şi al Miresei, zice văzătorul de taine, nu se vor mai auzi în tine niciodată, pentru că Mirele-Hristos şi-a ales Mireasă Biserica-Femeie înveşmântată cu soarele, cu luna si cu douăsprezece stele. „Lumina lămpii niciodată nu se va mai ivi în tine”, pentru că Cel ce a spus „Eu sunt Lumina lumii” nu mai luminează în casa lor pustie. „Roadele cele dorite de sufletul tău s-au dus de la tine şi toate cele grase şi strălucite au pierit de la tine şi niciodată nu le vor mai găsi” (Apoc. 18, 14), pentru că roadele Duhului apar acum în ogoarele păgânilor, căci scris este: „în locul spinilor va creşte chiparosul şi în locul urzicii va creşte mirtul” (Is. 55, 13), iar o dată cu pierderea roadelor, desfrânata a pierdut şi toate podoabele şi strălucirea ce se revarsă din Duhul Sfânt, în schimb, pentru smerenia lor, păgânii „cei surzi vor auzi cuvintele cărţii şi ochii celor orbi vor vedea” (Is. 29, 18). Pentru cei curaţi cu inima, „pe dealuri înalte – zice Domnul – voi da drumul la râuri şi la izvoare în mijlocul văilor, pustiul îl voi preface în iaz şi pământul uscat în pâraie de fântâni” (Is. 41, 18). Iar „rămăşiţa Sionului şi cei ce vor fi scăpat cu viaţă din Ierusalim se vor chema sfinţi” (Is. 4, 3).
În cele din urmă, „un înger puternic a ridicat o piatră, mare cât o piatră de moară, şi a aruncat-o în mare, zicând: Cu astfel de repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu se va mai afla” (Apoc. 18, 21). „Åži fumul focului în care arde ea se suie în vecii vecilor” (Apoc. 19, 3). De-abia acum „a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit, şi datu-s-a ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos – căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor” (Apoc. 19, 7-8). După aceasta, s-a văzut „cerul deschis şi iată un cal alb şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat (…) şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 19,11-13).
Pentru a doua oară, cu calul alb al păcii şi cu sabia ascuţită a Cuvântului ce ieşea din gura Lui, Mântuitorul lumii „a pornit ca un biruitor şi ca să biruiască”. „Åži am văzut – scrie Sfântul Ioan Evanghelistul – fiara şi pe împăraţii pământului, şi oştirile lor adunate, ca să facă război cu Cel ce şade pe cal şi cu oştirea Lui. Åži fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei şi pe cei ce s-au închinat chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc unde arde pucioasă” (Apoc. 19, 19-20).
După ce fiara – cezarul Nero – şi proorocul mincinos (Simon Magul) au pierit, iar Babilonul-desfrânata-fariseismul iudaic a căzut, s-a auzit o cântare nouă pe care o învăţau numai feciorelnicii care nu s-au întinat cu idolii şi care „au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului”. Iar înainte de judecata desfrânatei, s-a auzit un glas din cer, zicând: „Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei. Åži am privit şi iată un nor alb şi cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului Omului, având pe cap cunună de aur si în mână seceră ascuţită. Åži un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas mare Celui ce şedea pe nor: Trimite secera şi seceră, că a venit ceasul de secerat („Veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta Celui Atotputernic şi venind pe norii cerului” – Mc. 14, 62; „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş” – In. 4, 35), fiindcă s-a copt secerişul pământului” (Apoc. 14, 13-15). „Atunci cel ce şedea pe nor a aruncat, pe pământ, secera lui şi pământul a fost secerat” (Apoc. 14, 16). Åži fiindcă „a venit ceasul judecăţii lui Dumnezeu” (Apoc. 14, 7), iată cum a fost secerat un sfânt, un fericit care a murit întru Domnul, iar faptele lui au venit cu el. „Iar când a vrut (avva Agaton) să se săvârşească, a rămas trei zile având ochii deschişi şi nemişcaţi. Åži l-au întrebat fraţii, zicând: Avva Agatone, unde eşti? Åži le-a răspuns lor: înaintea judecăţii stau. I-au zis lui: Åži tu te temi, părinte? Le-a zis lor: Cu adevărat m-am silit după puterea mea să păzesc poruncile lui Dumnezeu, dar om sunt şi de unde ştiu de i-au plăcut lucrurile mele lui Dumnezeu!(…) căci alta este judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor.”
Tot în Pateric se spune că, atunci când au venit îngerii cu secera la Sfântul Sisoe, cei din jurul lui l-au întrebat: „Ce vezi, avvo? Åži le-a zis lor: Văd pe unii că vin la mine si mă rog lor ca să mă lase puţin să mă pocăiesc. I-a zis lui unul dintre bătrâni: Åži de te vor lăsa, de acum poţi să te foloseşti spre pocăinţă? I-a zis lui bătrânul: Deşi nu pot face, dar suspin în sufletul meu puţin şi îmi este de ajuns”.
Aşa se seceră grâul, dar ce se face cu neghina? „Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş”, răspunde Mântuitorul, şi la vremea secerişului voi zice secerătorilor: Pliviţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi ca s-o ardem, iar grâul adunaţi-l în jitniţa mea” (Mt. 13, 30). Sufletele curate ale Sfinţilor Agaton şi Sisoe au fost strânse de îngeri în jitniţa raiului, dar care este soarta păcătoşilor? Cei ce s-au desprins de bunăvoie şi plini ură de trunchiul-Iisus au altă soartă. Apoi „încă un înger a ieşit din altar, având putere asupra focului, şi a strigat cu glas mare celui care avea cuţitasul ascuţit, zicând: Trimite cuţitaşul tău cel ascuţit şi culege ciorchinii viei pământului, căci strugurii ei s-au copt. Åži îngerul a aruncat, pe pământ, cuţitaşul lui şi a cules via pământului şi strugurii i-a aruncat în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Åži teascul a fost călcat afară din cetate şi a ieşit sânge din teasc, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii” (Apoc. 14, 18-20).
Când „a ieşit sânge din teasc, până la zăbalele cailor”, „am auzit din altar grăind: Da, Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule, adevărate si drepte sunt judecăţile tale! Fiindcă au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, tot sânge le-ai dat să bea. Vrednici sunt” (Apoc. 16, 7, 6). Iar când „un înger a ieşit din altar, având putere asupra focului”, „a vărsat cupa lui în soare şi i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Åži oamenii au fost dogoriţi cu mare arşiţă şi au hulit numele lui Dumnezeu, care are putere peste rugile acestea, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă. (…) Åži au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor şi a bubelor lor, dar de faptele lor nu s-au pocăit” (Apoc. 16, 8-11), deşi – în întunericul lor – îşi muşcau limbile de durere”. Dar de ce nu s-au pocăit? Pentru că „ispitele nu sunt lecuire pentru cel trufaş, că buruiană rea s-a înrădăcinat în inima lui” (Sir. 3, 26). De aceea, nu e de mirare că „şi fumul focului în care arde ea se ridică în vecii vecilor” (Apoc. 19, 3).
După această biruinţă a Celui ce şade pe calul alb al păcii şi slobozeste din gura Lui sabia ascuţită a Cuvântului, „am văzut un înger, pogorându-se din cer, având cheia adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Åži a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi ş-a legat pe mii de ani, şi l-a aruncat în adânc si ş-a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească neamurile, până ce se vor sfârşi miile de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat câtăva vreme. Åži am văzut tronuri si celor ce şedeau pe ele li s-a dat să facă judecată. Åži am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus si pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul, pe fruntea şi pe mâna lor. Åži ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani. Iar ceilalţi morţi nu înviază până ce nu se vor sfârşi miile de ani. Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere (Apoc. 20, 1-6).
De două ori autorul Apocalipsei a văzut sufletele celor martirizaţi pentru Hristos. Prima dată, văzând – sub jertfelnic – sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul şi mărturia lui Dumnezeu, Sfântul Ioan l-a întrebat pe un bătrân cine sunt si de unde vin. „Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare” (Apoc. 7, 14). Este aceeaşi „strâmtorare mare” (Mt. 24, 21) despre care vorbeşte Mântuitorul când se referă la „calul roşu” al războiului de exterminare dus de armatele lui Titus şi Vespasian. începând cu Sfântul Arhid. Åžtefan şi cu Sfântul Apostol Iacob mulţi creştini şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului. Iar a doua oară, sufletele celor ce li se tăiase capul pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au suferit martiriul în timpul sângeroaselor persecuţii ale împăraţilor romani. Åži dacă totuşi „s-a găsit în ea – în desfrânata cea mare -sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ” (Apoc. 18, 24), faptul se explică prin cuvintele pe care Iisus le-a spus lui Pilat: „Cel care M-a predat ţie mai mare păcat are” (In. 19, 11).
Martirii „au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani. Iar ceilalţi morţi nu înviază până ce nu se vor sfârşi miile de ani” (Apoc. 20, 4-5). „Aceasta este învierea cea dintâi. Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere” (Apoc. 20, 5-6). Întrucât împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, mucenicii creştini, care au umplut calendarul creştin, şi Ierusalimul de sus cu suflete sfinte au împărăţit cu Iisus într-o lume nevăzută, într-o împărăţie care nu vine în chip văzut. Epoca de mii de ani este simbolică. Aceşti sfinţi s-au bucurat de învierea cea dintâi. Când fiul risipitor s-a întors la tatăl din ţara păcatului, părintele său a zis fratelui mai mare: „Fratele tău acesta mort era şi a înviat” (Lc. 15, 32).
Ca nişte urmaşi ai lui Adam, toţi aceşti sfinţi care s-au întors ca fiul risipitor la Hristos cu multă pocăinţă au avut parte de învierea cea dintâi, adică de învierea sufletească. Ceilalţi morţi, care nu s-au pocăit şi nu s-au întors la Tatăl şi deci nu au parte de învierea sufletească, nu înviază până ce nu se vor sfârşi cei o mie de ani, adică până la învierea cea de obşte, când vor învia trupurile morţilor. Cu alte cuvinte, drepţii şi sfinţii au parte mai întâi de învierea sufletelor prin pocăinţă şi apoi, la sfârşitul lumii, de învierea trupurilor, iar păcătoşii, care n-au voit să se pocăiască şi să se întoarcă la Tatăl, au parte – dimpotrivă – în loc de două învieri, de două morţi: ei vor muri mai întâi cu trupul şi apoi cu sufletul, căci văduva, zice Sfântul Apostol Pavel -„care trăieşte în desfătări, deşi vie, e moartă” (II Tim. 5, 6).
Despre asemenea cadavre ambulante a vorbit Însuşi Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25 – subl. ns.). În ţara păcatului, fiul risipitor a fost un cadavru ambulant, mort a fost, dar a auzit glasul Tatălui ceresc şi a înviat, iar cei ce trăiesc în desfătări, cei ce-şi astupă urechile ca o aspidă surdă (Ps. 58, 5-6) ca să n-audă glasul cel ceresc numai ca să poată trăi în plăceri ucigătoare de suflet, sunt ca si văduva de care vorbeşte Apostolul: deşi vii, ei sunt morţi; ei nu vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor rămâne în trupurile lor păcătoase ca în nişte morminte (In. 5, 28). Iar după ce satana va fi dezlegat şi va dezlănţui, împreună cu Gog şi Magog, ultimul său război împotriva sfinţilor şi împotriva cetăţii iubite, se va pogorî foc din cer şi îi va mistui. „Åži diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc si de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apoc. 20, 10).
Sfârşitul lumii despre care Apostolii îl întrebau cu atâta curiozitate pe Mântuitorul abia acum are loc, căci „pământul si cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele” (Apoc. 20, 11); Judecata de apoi despre care Mântuitorul a vorbit în parabolă vine abia acum, căci „am văzut – zice Sfântul Ioan -, iar un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el” (Apoc. 20,11), iar învierea cea de obşte pe care o aşteptă toţi cei ce rostesc „Crezul” din convingere are loc tot acum: „Åži am văzut pe morţi, pe cei mari si pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Åži marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. Åži moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta este moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apoc. 20, 11-15).
La Matei 24, Mântuitorul – după cum am văzut – spunea mereu: „va veni sfârşitul”, „încă nu este sfârşitul”, „să ştiţi că este aproape, lângă uşă”, dar nicăieri nu spune de sfârşitul lumii. De ce? Pentru că în această parabolă Mântuitorul vrea să sublinieze, în afară de iminenta dărâmare a Templului pe care îl admirau Apostolii, care marca sfârşitul Legii Vechi, iminentul sfârşit al omului, venirea „secerişului”, venirea morţii care abia în Noul Testament hotărăşte definitiv soarta omului de dincolo. Iar ceea ce n-a spus Mântuitorul prin Evanghelistul Matei o spune în Apocalipsă prin Evanghelistul Ioan, în capitolul 21. „Åži am văzut cer nou şi pământ nou”. Un cer fără demoni şi un pământ fără fiii diavolului, în Legea Veche, Iov zice: „Dumnezeu nu are încredere în sfinţii Săi şi (…) cerurile nu sunt destul de curate înaintea ochilor Săi” (Iov 15, 15). Åži abia în capitolul 21 din Apocalipsă apare cer curat şi un pământ fără „spini şi pălămidă” (Fac. 3,18). Abia acum Sfântul Ioan a văzut „cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei” (Apoc. 21, 2). Abia acum Dumnezeu „va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut (…) Iată, noi le facem pe toate” (Apoc. 21, 4-5).
Creştinismul este a doua creaţie a lumii. Apostolii L-au urmat pe Cuvântul care a zis şi s-a făcut „naşterea din nou a lumii” (Mt. 19, 28). Din momentul în care a căzut pe pământul plin de păcate prima picătură de sânge din Trupul răstignit al Mântuitorului lumii, oamenii, flora şi fauna au început să se transfigureze. Un profet din Legea Veche se întreba: „Până când va jeli ţara şi iarba de prin toate ţarinile se va usca? Dobitoacele şi păsările pier pentru necredinţa locuitorilor” (Ier. 12, 4). „Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Åži nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 22-23). Dar după lungi perioade de frământare, după epoci pline de zbucium, va veni – în sfârşit – un cer nou si un pământ nou. Picăturile de sânge, căzute de pe crucile Mântuitorului şi ale sfinţilor, au fost absorbite de pământul însetat, atrăgând după sine focul cel ceresc al Duhului Sfânt care a mistuit toată necurăţia din cer şi de pe pământ. Cele dintâi au trecut. Lacrimile s-au şters din ochii urmaşilor lui Adam. Toate s-au făcut noi. „Femeia Mielului” este „cetatea cea sfântă”, căci s-a terminat cu cetatea cea mare, Babilonul este Ierusalimul pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, căci s-a terminat cu Ierusalimul pământesc care n-a vrut să se adune ca puişorii sub aripile Fiului lui Dumnezeu.
Dacă Babilonul cel mare a ajuns locaş al demonilor, puşcărie tuturor duhurilor necurate si colivie tuturor păsărilor spurcate, Ierusalimul cel ceresc – dimpotrivă – a adunat în sfintele lui locaşuri tot ce a fost mai bun si mai curat pe pământ. Astfel, după „strâmtorarea cea mare”, vestită de Mântuitorul, ca puii sub aripile Pelicanului ceresc s-au adunat mii, zeci de mii, sute de mii de suflete ale celor „înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu”, iar după persecuţiile „fiarelor”-împăraţi s-au adunat în acelaşi Ierusalim ceresc alte sute de mii si milioane de suflete „ale celor ce li se tăiase capul pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu”, iar după ce se va împlini simbolica cifră de mii de ani si satana va fi dezlegat ca să adune neamurile lui Gog si Magog împotriva sfinţilor şi împotriva cetăţii iubite, atunci -desigur – se vor aduna sub aripile lui lius alte milioane şi milioane de suflete aşa încât cantitatea şi calitatea sufletelor răscumpărate de Mântuitorul vor precumpăni, vor contrabalansa talerul cu demonii şi păcătoşii ce vor rămâne şi dincolo potrivnici lui Dumnezeu, pogorându-se acolo unde au pătimit Mântuitorul şi sfinţii Lui, acolo unde a fost raiul lui Adam si Eva, ca să restabilească Paradisul pierdut odinioară de strămoşii noştri.
Înainte de perioada apocaliptică, Mântuitorul a zis: „vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului Omului”, referindu-se mai mult la învierea sufletească a fiului risipitor, dar întrucât cuvântul Bibliei trebuie auzit de două ori, acum, în antepenultimul capitol al Apocalipsei se va împlini şi ceasul trupesc, adică învierea cea de obşte, după care drepţii vor merge la viaţa veşnică, iar păcătoşii la osânda veşnică, după ultimul mare „seceriş” (Mt. 13, 39).
Tot înainte de perioada apocaliptică, profeţii şi Mântuitorul au spus că soarele, luna şi stelele se vor întuneca, referindu-se mai mult la Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfinţii Apostoli care, cu viaţa lor sfântă şi cu învăţătura evanghelică vor întuneca zeităţile şi filozofia păgână, dar acum, în penultimul capitol al Apocalipsei se spune că „cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. Åži neamurile vor umbla în lumina ei” (Apoc. 21, 23-24). Într-o lume spirituală, nu numai îngerii, ci şi oamenii care se vor învrednici să dobândească veacul viitor şi învierea cea din morţi, „nici nu se însoară, nici nu se mărită, căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai Învierii” (Lc. 20,35-36).
Åži dacă e aşa, atunci ce nevoie au îngerii sau ce nevoie vor avea oamenii ce vor fi asemenea îngerilor de lumina sensibilă? Ce nevoie vor avea de lumina aştrilor cereşti oamenii ce vor fi dezbrăcaţi, după înviere, de trupul grosolan, înzestrat cu cele cinci simţuri tot atât de grosolane? Atunci şi numai atunci se va dovedi inutilitatea luminătorilor cereşti. Tocmai de aceea la Apocalipsa 10, 6 se scrie că „timp nu va mai fi”. O dată ce veacurile se vor sfârşi, iar luminătorii de pe bolta cerului care au fost creaţi „ca să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii” (Fac. l, 14) se vor stinge, atunci – desigur – va dispărea şi timpul. „Åži noaptea nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină” (Apoc. 22, 5).
Åži „nici un blestem nu va mai fi” (Apoc. 22, 3), căci blestemul strămoşesc va dispărea o dată cu învierea întru Hristos. Åži de bună seamă, unde va mai încăpea blestemul când pământul cel nou nu va mai odrăsli nici spini, nici pălămidă, nici păcate? Când Adam cel înviat nu va mai avea nevoie să-şi mănânce pâinea întru sudoarea frunţii? Când Eva, fiind „la fel cu îngerii”, nu va mai naşte fii întru dureri? Când nici un şarpe şi nici un diavol nu va mai ispiti pe oameni?
Maica noastră, pământul din care am fost luaţi o dată cu Adam, fratele nostru, pământul care suferă împreună cu noi toate urmările păcatului strămoşesc şi care tot împreună cu noi suferă până acum ca în dureri de naştere şi suspină aşteptând eliberarea de sub jugul blestemului ancestral, din momentul când s-a împărtăşit cu sângele Mielului curs pe crucea ce simbolizează Altarul de Jertfă, precum şi pe toate crucile mucenicilor care „au fost junghiaţi ca nişte miei”, a trecut ca şi noi printr-o moarte, a înviat sub înfăţişarea unui „pământ nou”, s-a purificat şi s-a transfigurat prin focul ceresc al Duhului Sfânt, iar acum se pregăteşte pentru restabilirea raiului pe pământ.
Dogmatica ne învaţă că există o judecată generală îndată după învierea cea de obşte, iar Vieţile Sfinţilor confirmă cuvintele Mântuitorului prin care ni se arată că, tot astfel, există o parusie particulară îndată după moartea omului şi o parusie generală la sfârşitul lumii. „Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului – vesteşte Domnul prin proorocul Zaharia 9, 9-10 – căci, iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.” Åži, într-adevăr, aşa a venit Mântuitorul lumii, intrând în Ierusalimul pământesc, aclamat cu osanale de cei ce ţineau ramuri de finic în mâinile lor. Iar la sfârşitul tuturor veacurilor, „Duhul şi mireasa zic: Vino, Doamne Iisuse!”(Apoc. 22, 17-20). Grăind în parabolă, profetul Zaharia continuă acelaşi text: „El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile pământului” (Zah. 9, 10).
Iar când creştinul îşi dă duhul pe patul de moarte, mireasa – sufletul – face aceeaşi chemare: „Vino, Doamne Iisuse!”, şi tot aşa, la sfârşitul lumii, Mireasa-Biserica va zice: „Vino, Doamne Iisuse!”, dar nu ca să nimicească carele din Efraim şi caii din Ierusalim, ci carele Balaurului roşu, carele lui Satan care dintru început este ucigător de oameni şi caii fiilor diavolului care şi dincolo îl hulesc pe Dumnezeu şi nu vor să se pocăiască de faptele lor rele. Iar după ce moartea şi iadul vor fi aruncaţi în iezerul de foc, după ce cerul va fi curăţit de demoni şi pământul de fiii diavolului, atunci „Dumnezeu să fie toate în toţi” (I Cor. 15, 28).
Cine a descoperit toate acestea? „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici” (Apoc. 20,16).