Despre casatorie – Sfantul Ioan Gura de Aur

Patru puncte ne vor preocupa în acest subiect grav şi important.
1.    Căsătoria în ea insăşi, ţelurile ei, demintatea ei, înălţarea divinî în Iisus Hristos
2.    Virtuţile a căror împlinire fidelă poate singură s-o facă fericită şi prosperă; viciile care o vor ruina fără îndoiălă
3.    Datoriile multiple care le sunt impuse celor ce-au încheiat-o
4.    O căsătorie în Biblie ca şi model

I. CĂSĂTORIA

Care sunt ţelurile diferite ale căsătoriei? Care este condiţia ei esenţială? Cum trebuie pregătită şi încheiată?

Å¢elurile căsătoriei – Primul este fără îndoială propagarea neamului omenesc. Aceia este minunata putere dată de Dumnezeu omului, creaturii sale. Atunci când Dumnezeu putea El Insuşi în mod direct, să dea naştere tuturor oamenilor cum a facut-o pentru primul, nouă înşine ne incredinţeaza misiunea sublimă de raspandi viata şi de a continua marea familie a neamului omenesc.
Insă un alt ţel este în căile lui Dumnezeu, mai mult decât primul, mai esenţial, mai sublim: aceasta este sfinţirea. Dacă două fiinţe nemuritoare se unesc pentru moment pe pământ, o fac pentru a se întări reciproc în drumul lor spre destinul nemuritor.
Căsătoria este un port împotriva furtunii patimilor, un refugiu împotriva salturilor cărnii şi ale păcatului. Degradarea omenească este adâncă; omul nu-şi mai poate stăpâni simţurile sale.
Dacă Dumnezeu nu-i dă un mijloc de a îmblânzi acest monstru, el va fi devorat de el. Acest mijloc este unirea legitimă a bărbatului cu femeia.
Că omul are soţia sa; el îi arată iubirea pe care-o are în inimă; ea potoleşte în ea arderile naturii fugare; că el n-o are decât pe ea şi decât cu ea şi în ea se sfinţeşte el până la rădăcinile patimilor sale.
Insă ce! Ceea ce-i dă Dumnezeu ca un medicament, omul nemulţumitor şi răzvrătit va transforma în pumnal? Căci dacă necinsteşte legătura conjugală, el transformă patimile sale în iubiri străine şi nelegitime, ce face el decât să se arate de două ori vinovat! Ce! el va dispreţui, va necinsti, va răni în inimă această soţie pe care i-a dat-o căsătoria? Ceea ce nişte părinţi iubitori şi devotaţi au înălţat cu atâta grijă, el va martiriza prin purtarea lui laşă? Acest interior unde el trebuia să facă să domnească pacea, cinstea, siguranţa şi belşugul, el îl umple de tulburare si adună aici ruinele? După necazul ceasului de faţă acest soţ, trădător la datorie, cheamă asupra sa pedepsele viitoare.

Măreţia divină a Căsătoriei – Măreţia divină fiindcă această căsătorie vine de la Dumnezeu şi se încheie sub ochiul lui Dumnezeu şi autoritatea Sa supremă. Măreţia divină este în aceea, că în căsătorie este o vie reprezentare a unirii Cuvântului cu natura omenească.

1.  Căsătoria vine de la Dumnezeu – Mai întâi în instituirea  sa primară apoi în înălţarea ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taină. Dumnezeu alegând pentru creaturile sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în două stări: una mai sublimă, fecioria; cealaltă mai accesibilă mulţimii, căsătoria. Celor mai tari el le deschide imensitatea şi porunceşte dezvoltarea spre stările îngereşti ale cumpătării. Pentru păsăricile mai slabe El construieşte cuibul căsătoriei unde ele îşi vor griji slăbiciunea lor.
Insă acest cuib el îl face încă sublim! El îl înconjoară cu legislaţia care-i înnobilează şi-l apără: „Dumnezeu este legiuitorul aşezării ei”. El o ridică până la demnitatea de Taină. Åži ca ultimă şi nespusă măreţie, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului său cu natura omenească.

2. Căsătoria este reprezentarea unirii Cuvântului cu natura omenească – Imagine cuceritoare! Imagine slăvită! Åži cum să ne mirăm că Dumnezeu, pentru a înmulţi în profunzime această imagine, a organizat astfel propagarea neamului omenesc? Marele şi unicul eveniment pe care trebuia să-l admire cerul şi a cărui teatru trebuia să fie pământul, este în mod sigur venirea Cuvântului   lui  Dumnezeu  în   trupul  omului.  Cuvântul  se aprinde pentru natura omenească de o iubire tainică; el o face fiica lui, ea devine soţia lui. El este capul, ea este trupul său. Sunt doi într-un singur trup: ea este „os din oasele sale şi carne din carnea sa”. Pentru ea el părăseşte strălucirile cerului, el îl lasă pe „Tatăl său” el „vine la soţia sa” şi această unire a devenit de nedespărţit, ea este veşnică. Cuvântul îi dă propriei sale soţii bogăţiile sale; el i se dă el însuşi întreg şi totul. Ba mai mult! El se devotează pentru ea. Pentru ea el este în durere şi în lacrimi; el trăieşte în sărăcie şi în muncă; el moare în chinul Crucii. Åži când prin moartea sa, el a curăţit-o pe această soţie, el o înalţă la dreapta Puterii iui Dumnezeu, pe tronul veşnic pe care Tatăl său i l-a pregătit. Prin El natura umană a fost divină, ea este îmbogăţită cu bunătăţile cereşti care sunt moştenirea naturală a Miresei. Această unire nu putea fi sterilă; căci din ea iese familia divină a celor Aleşi, familia nenumărată, popor infinit, care umple cerul şi pământul, timpul şi veşnicia.
Iată căsătoria pe care trebuie s-o continue unirea noastră pe pământ ca o reprezentare. Åži de acolo îşi scoate căsătoria creştină cele mai nobile înălţimi şi cea mai îmbelşugată binefacere.

Condiţia primă şi esenţială: indisolubilitatea – Cum va fi căsătoria creştină imaginea unirii veşnice a Cuvântului cu natura omenească, dacă această căsătorie nu era indisolubilă! Aşa este ea. Aşa este scris despre primele ceasuri ale vieţii neamului omenesc: „Ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă”, de asemenea oricare ar fi putut fi deformarea adusă operei divine în cursul veacurilor, oricare ar fi legislaţiile omeneşti, voinţa lui Dumnezeu şi legea lui sunt de neschimbat. Dumnezeu a făcut indisolubilă prima căsătorie; Iisus Hristos reparând orice ruină, revocând orice îngăduinţă, aducând totul la integritatea sa şi la primele perfecţiuni, îi dă căsătoriei indisolubilitatea ei.
De altfel ne este uşor de a înţelege raţiunea şi convenirea legii indisolubilităţii. Ce devine fără ea căsătoria? Ce ajunge familia? Ce ajunge mai ales femeia, marea şi dureroasa victimă a divorţului?
Inutil de a comenta Legea atât este ea de clară. „Femeia este legată prin lege ca să nu se căsătorească cât timp trăieşte bărbatul ei”. Voi obiectaţi că Moise a permis divorţul? „Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu, pentru această formă a slujit, pentru aceasta şi-a vărsat sângele său, moartea a distrus-o, păcatul i-a stins, a dat harul larg al Duhului Sfânt, ca să te ducă pe tine la un studiu mai înţelept şi mai mare”. Cu Iisus Hristos căsătoria revine la perfecţiunea ei nativă, deşi au făcut-o patimile omeneşti să cadă. De altfel chiar în redactarea „Cărţii de despărţire” aceia despre care vorbeşte la Moise, se vede apărând dezgustul şi animozitatea: „Pentru învârtoşarea inimii voastre v-a dat Moise”.
Dumnezeu îngăduia, pentru a evita rele mai mari, însă divorţul absolut interzis sub legea creştină, nu este mai puţin, acolo unde este vorba de cele mai depline rele. Unirea lipsită de sinceritate, patimile fără frână, siguranţa viitorului, apărarea femeii, educaţia  copiilor,  afacerile  ele însăşi  de siguranţă,  acestea sunt relele. Dimpotrivă unde legea indisolubilităţii este ascultată în mod nobil, căsătoriile sunt prospere fiindcă ele nu se încheie decât cu maturitate şi înţelepciune.

Inţelepciune în pregătire – Această înţelepciune se va arăta deodată în motivele pentru care se căsătoreşte, în alegerea pe care şi-o va face ca pentru o soţie.

1. In motive – Noi am spus-o, căsătoria ne este dată de la Dumnezeu pentru ca punând într-o soţie afecţiunea inimii şi odihna simţurilor, noi să nu ne dedăm la necinste şi la dezordinile iubirii libere. Un altul mai nobil şi mai fin este în întrecerea reciprocă care ne menţine în evlavie şi în slujirea lui Dumnezeu: „ca să fim plăcuţi lui Dumnezeu”.
Insă un al treilea motiv nu trebuie uitat. Dumnezeu îi dă bărbatului soţia ca „ajutor”. Ea are calităţi speciale, aptitudini personale, care completează pentru, binele familiei, ceea ce bărbatul va fi neputincios să dea. Bărbatul este lucrătorul dinafară, femeia este grija dinăuntru. Ea nu va putea ocupa posturi în viaţa publică, căci ea este rânduită în mod special de Dumnezeu pentru slujirea în casă. Atunci deci când un om gândeşte să încheie o căsătorie, pretinde ca să arunce ochii peste aceste ajutoare multiple pentru a-şi fixa alegerea sa.
2. Åži această alegere se va face prin excluderile următoare – Omul tânăr dacă este înţelept nu va avea niciodată în vedere un depozit de belşug. El nu va face din căsătoria sa un comerţ al aurului. El să ia seamă. Dacă lui îi pare dulce şi comod de a trăi pe belşugul adus de soţia sa va plăti această bunăstare cu cele mai dure jertfe. Pe acela, prin propria sa iubire mai întâi. Căutând o femeie bogată el se dă de stăpân. Adesea un stăpân imperios şi arogant, totdeauna un stăpân plin de exigenţă. Câte uniri tulburate din această cupiditate urâtă! Adăugând că, preocupat înainte de toate de belşug şi nefăcând nici o căutare de calităţi intime la ea fiind tânără, el nu face decât să-şi pregătească o viaţă plină de amărăciune şi de chinuri. Åži dacă se pierde prematur această soţie şi el trebuie să restituie zestrea, la sărăcie se adaugă ridicolul şi un ridicol meritat.

Destul de înşelat este omul care-şi fixează alegerea sa în mod unic pe slabele înfăţişări ale frumuseţii. Această frumuseţe va înflori, mai repede încă decât de obicei îşi va pierde farmecele. Åži ce va mai rămâne dacă sub această frumuseţe de o zi, se ascund defectele care vor împodobi toată viaţa.

Cuviinţa în celebritate – Familiile creştine să nu uite niciodată că această căsătorie este „o Taină mare” o alegere sfântă, a cărei celebrare trebuie să păstreze cu grijă amprenta divină. Trei caractere vor salva această origine divină a sfinţeniei: evlavie, decenţă, iubire.

1.  Evlavia – Să ne amintim de nunta din Cana, pe care o socotise vrednică Omul-Dumnezeu s-o sfinţească prin prezenţa sa, cea a mamei sale a apostolilor săi. Preotul a primit acel dar tainic, el a fost amestecat în mod tainic cu Taina; biserica s-a deschis pentru moment întregii asistenţe, dimineaţa a fost ca şi sfinţită prin rugăciunile liturgice şi binecuvântările arătate soţilor. Nu este oare drept ca ziua întreagă să se păstreze parfumul sfinţeniei care s-a răspândit peste ea de dimineaţă?

2. Decenţa – Cât nu este de dispreţuit acel du-te vino necurat şi lasciv, care în anumite locuri, necinsteşte banchetul nunţilor şi seara care urmează?… Cât de vinovate sunt aceste cântece, aceste cupluri, aceste aluzii obscene, aceste   scene de teatru, unde pudoarea primeşte atâtea lovituri mortale! Este aceasta urmarea naturală şi logică a ceremoniei grave şi curate de dimineaţă!

3.  Iubirea – Vreţi voi nunţi binecuvântate de Dumnezeu? faceţi să ia parte la ele săracii. Ca mulţumirea lor îmbucurată de milosteniile voastre să facă mirilor un cortegiu a cărui pompă n-o va egala nici o strălucire. Cu ei vine Hristos, la fel precum cu oaspeţii voştri necuraţi merge diavolul. Familii cu adevărat creştine, introduceţi acest obiect de a face, din săraci oaspeţii bucuriilor voastre din căsătorii; păziţi-vă de un lux inutil pentru a vă face plăcuţi prin aceşti prieteni ai lui Dumnezeu.
II -VIRTUÅ¢ILE ÅžI VICIILE IN CĂ‚SĂ‚TORIE

Se poate zice de familie, la fel de drept ca de State, că pe cât le înalţă virtutea şi le face prospere pe atâta le consumă viciul şi fie duce la ruină. Sunt deci virtuţi proprii soţului, precum îi sunt vicii opuse de care trebuie să fugă el. Care sunt aceste vicii şi care sunt aceste virtuţi?

Iubirea în căsătorie – Dacă iubirea premerge, cu atât mai mult trebuie să urmeze ea. Dacă ea pregăteşte unirea, cât trebuie să-i rămână suavitatea, forţa şi salvarea ei. Åži care va fi această iubire voită sub ochiul lui Dumnezeu şi epuizându-se în Dumnezeu Insuşi, izvor al iubirii mele, continuitatea ei şi rodirea ei? Care-i sunt caracterele? Care-i sunt motivele? Care-i este obiectul?

1. Care-i sunt caracterele? – Cum trebuie să se iubească soţii? Dumnezeu şi căsătoria le cere lor o iubire de devotament, o iubire din bunăvoinţă, la nevoie de compătimire şi de iertare. Aceia este iubirea dublă cu care a iubit Cuvântul omenirea ca soţie a sa.
O iubire de devotament. Soţul va trebui să se devoteze pentru soţia sa. Pentru ea sunt intervenţiile lui, pentru ea va trebui să facă jertfe. Munca sa, sudorile sale, pericolele sale, oboselile lui au ca obiect de a o susţine. Trebuie să-şi dea viaţa pentru ea? el nu va putea, sub pedeapsa de a trăda iubirea să se sustragă de la acest eroism.
Trebuie însă şi o iubire din îngăduinţă, de iubire, de iertare. Va fi ea fără defect această soţie? Nu va avea ea ceasuri de decădere şi de uitare? Poate această decădere va merge până în adânc, până la cădere, însă unde a căutat Cuvântul pe cea pe care păcatul n-o împiedica să fie iubită, suportată, ajutată? Acela este eroismul iubirii în Iisus Hristos, aşa va rămânea în Biserică; aşa se arată el în iubirea inepuizabilă păstrată pentru păcătoşi. Dacă soţii nu ştiau nici să se suporte, nici să se ierte, unde va fi iubirea lor?
De altfel, în iubire numai, este pusă nădejdea de ajutor şi de îndreptare. Fără iubire nu-l transformi nici măcar pe sclav, cu atât mai puţin pe o soţie?

2. Care-i sunt motivele? – Ele sunt multe şi toate de-o putere hotărâtoare. Mai întâi este originea femeii. Dumnezeu voind să facă din iubire baza chiar a căsătoriei a voit ca omul să iubească în soţia sa propriul său trup. Ea este din el, este a lui. In prima zi în Eden, Dumnezeu a scos-o pe Eva din Adam în extaz; în a doua din marile zile ale omenirii, Hristos adormit pe Cruce, a fost scoasă Biserica sa, soţia sa, născută din sângele său şi din apa ce a curs din coasta sa deschisă de suliţa soldatului. Dacă deci soţul îşi ura soţia sa, înseamnă că el şi-ar ura propria sa carne, şi când el o iubeşte nu face decât să urmeze impulsul naturii sale şi înclinarea inimii sale.
Apoi este legea fundamentală a căsătoriei. „Nu pe atâta s-o iubim pe soţia noastră că este soţie, pe cât este membrul nostru şi îşi are originea din noi, căci această lege a stabilit-o Dumnezeu”. Lege atât de aspră, pretenţie divină atât de absolută, încât soţul nu mai poate prefera nimic în locul soţiei sale. Pentru ea el trebuie să părăsească „pe tatăl său şi pe mama sa”, şi să pună mai presus de cea mai adâncă, de cea mai naturală, de cea mai veche dintre iubiri, iubirea pe care el a făgăduit-o celei cu care s-a făcut „un altul el însuşi”. Åži această lege este dublă, având deodată rădăcina sa în Dumnezeu şi în natură, vizând totodată iubirea lui Hristos pentru Biserica sa, iubire pe care trebuie s-o reproducă căsătoria, vizând mai mult condiţia naturală care face din femeie mădular chiar al omului; căci zice apostolul: „Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia sa precum se iubeşte pe sine”.
Apoi este un efect misterios al harului. „Este o taină mare, zice apostolul”. Da, cu adevărat destul de mare şi destul de străină! Două fiinţe nu se cunosc, poate nu s-au văzut niciodată, însă Dumnezeu le rânduieşte pe unul altuia; intervine adesea o împrejurare care le apropie şi la o primă privire reciprocă se aprinde flacăra tainică a iubirii.
Åži părinţii? La ei de asemenea să admirăm o taină. Această fiică pe care grijile lor generoase au cuprins-o atâta vreme, de care le era insuportabil să se despartă un moment, ei o dau, ei se despart de ea, ei o înzestrează cu această zestre, ei care sunt de altfel atât de avari. Åži toată această purtare împotriva naturii se începe şi se sfinţeşte cu cele mai uimitoare uşurinţe. Dumnezeu este acolo. Puterea lui şi înţelepciunea lui poruncesc şi natura se desjudecă pentru a asculta de el. Åži să n-o pierdem niciodată din vedere.
Dumnezeu schiţează astfel în căsătorie taina prin excelenţă, Unirea Cuvântului său cu natura omenească: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.
Mai este încă fericirea casei care pretinde această iubire. Când Dumnezeu făcea din iubirea bărbatului pentru femeie cea mai categorică dintre iubiri; când pentru a face această iubire, mai de nerezistat încă el creează femeia, proprie carne a bărbatului; când el permitea rolul imens jucat de iubire în viaţa întreagă a omenirii, ce avea el în vedere dacă nu forţa, siguranţa, fericirea căminului casei?
Acolo unde stăpâneşte iubirea între soţ şi soţie totul va fi progresist în acest interior fericit. Căci iubirea reciprocă va asigura educaţia bună a copilului; iubirea va face să stăpânească în această împărăţie familială ordinea, armonia, puterea şi rodirea în fapte. Trebuie respectul ierarhiei, bărbatul este şeful, femeia îi datoreşte respect şi ascultare, însă cine mai bine decât iubirea va şti menţine această superioritate deoparte, acest respect pe de alta? Luaţi aminte la aceste familii patriarhale. Ce putere! Ce  pace! Ce fapte! Insă de asemenea ce iubire gingaşă îi unea pe Avraam şi pe Sara; consideraţi înainte de toate iubirea cu totul divină care uneşte pe Hristos cu Biserica sa.
Iubirea este necesară pentru armonia şi dreapta repartizare a foloaselor şi a darurilor. Soţii se completează unul pe altul; nici bărbatul nu este complet                                            fără femeie, nici femeia fara bărbat. Defectele unuia sunt compensate de calităţile celuilalt; darurile reciproce se fac echilibru reciproc. Armonia stabilită de Dumnezeu în trupul nostru se înmulţeşte în familie. Capul este conducătorul, membrele slujesc şi ajută şi ascultă. Ori iubirea este aceia care menţine totul în unire şi în pace. Acela va fi rolul iubirii în căsătorie. Iubirea îi va da şefului ungerea şi devotamentul: iubirea îi va da femeii şi copiilor uşurinţa şi bucuria ascultării.

3. Care-i este obiectul – Omul să ştie bine ceea ce trebuie să iubească în femeie şi ceea ce nu trebuie, dacă el este înţelept şi avizat să nu ţină nici o seamă. Ceea ce trebuie să iubească acestea sunt calităţile inteligenţei şi ale inimii, acestea sunt virtuţile, este purtarea înţeleaptă şi prudentă, este devotamentul, este credinţa şi sfinţenia.
Ceea ce nu trebuie să ţină nicidecum în seamă, este mai întâi frumuseţea. Frumuseţea este lucru slab, lucru trecător, lucru stricăcios. Åži de altfel chiar atunci când prin imposibil, această frumuseţe va dura triumfând de-a lungul anilor şi a bolilor, obişnuinţa îi va răpi încântarea ei. Cu cât mai minunate frumuseţi vom contempla noi decât cele ale naturii? Ori obişnuinţa ni le-a făcut nesimţite. De altă parte urâţenia nu-i poate răpi femeii încântările solide şi durabile pe care i le comunică virtutea.
Să nu mai căutăm bogăţia în soţie. Iubirea din aurul ei este o iubire învechită, care ne ameninţă cu înşelări dureroase şi ne va produce dureri usturătoare.

Credincioşia în căsătorie – Obligaţia credincioşiei reciproce în căsătorie şi dimpotrivă nedreptatea necredincioşiei se stabilesc pe planurile grave şi raţiunile cele mai hotărâtoare.

1.  Mai întâi este contract – Contractul cel mai solemn, donaţia cea mai sfântă. Este contractul care leagă soţii unui de altul; este donaţia pe care şi-o fac ei unul altuia cu totul din ei înşişi. Nici soţia, nici soţul stăpânirea trupului lor, de acum înainte nu mai este a lor. Ei şi le-au dat. Este un bun comun de care nici unul altul nu poate dispune pentru a-l da în afară. Când   apostolul   îi   zice   soţului:   „Bărbatul   este   dator   cu bunăvoinţa   faţă   de  soţia   sa”   el   nu  înţelege   nici   o   altă „bunăvoinţă” decât pe cea a fidelităţii conjugale. Dacă soţul nu poate în conştiinţă să risipească zestrea soţiei lui, cu cât mai puţin poate el să-i sustragă donaţia pe care i-a făcut-o el de la sine însuşi? A fi necredincios, infidel, înseamnă a călca unul din cele mai sfinte înţelegeri.

2.  Mai mult, dacă nu ar fi acest motiv atât de grav al contractului, ar rămâne simpla echitate, problema vulgară a dreptăţii. Ce! Această tânără curată şi delicioasă copilă, ţi s-a dat ţie în loialitatea sufletului ei; ea s-a dat fără rezervă; pentru aceia şi-a părăsit tatăl său şi mama sa şi s-a exilat din casa sa şi  din viaţa ei fericită de altădată. Åži ca schimb, tu îi faci prin lipsa ta de purtare, cea mai crudă dintre insulte. Poate tu vei fi scrupulos socotitor al zestrei ei, şi cinstea ei tu o vei prostitua cu oarecare curtezană urâtă? Åži nu  merge până la a obiecta caracterul servil şi înşelător a celei cu care tu ţi-ai înlocuit soţia ta legitimă, adulterul nu este mai puţin format, insulta mai puţin atingătoare, nedreptatea mai puţin consumată.
Mulţime de nedreptate! Soţul desfrânat nu mai ţine nici o seamă de calităţile şi de bogăţia şi de frumuseţea naturii soţiei sale, a cărei frumuseţe nu mai ştie să-l captiveze. El a trădat-o: cu o lovitură a încetat s-o mai iubească: „Din curăţie iese iubirea”. Fidelitatea singură este salvatoarea iubirii.

3. Cu necinstea şi infidelitatea soţilor vine ruina căminului casei. Cum să presupui pacea şi unitatea acolo unde trădarea irită inima, unde din  rănile ulceroase se strică sufletul şi provoacă uri veşnice şi discriminări neîncetate? De altfel aceia este urmarea imediată a infidelităţii conjugale, vinovatul prinde un dezgust în interior. Ne mai iubind soţia sa cum va iubi el copiii săi? Interesele temporale ele însele vor participa la dezgustul general şi vor fi mai curând în ruină la rândul lor. Obsedat   de   vederile   necurate   ale   iubirilor   lui   adultere nefericitul nu mai are activitate şi forţă decât pentru a-şi potoli pofta sa: „Desfrânatul totdeauna îşi are închipuirea stricată în mintea sa”.

4. Dacă el este încă sensibil, încât vinovatul se gândeşte la ruina cea mai de deplâns a sufletului său şi a mântuirii sale. Dumnezeu care a întemeiat familia  va răzbuna asupra acelora care o întina şi o distrug. Dumnezeu care a dat legile căsătoriei nu va lăsa nepedepsită călcarea lor. Dumnezeu care se declară  ca temeiul şi răzbunătorul văduvei şi al orfanului va lua în  mână cauza unei soţii batjocorite şi a copiilor părăsiţi şi trădaţi.

Increderea reciprocă  în  căsătorii  -  In  căsătorie,  unde evlavia adevărată, o virtute solidă, sunt salvarea inevitabilă reciprocă   să   înlăture   pentru   totdeauna   orice   bănuială injurioasă,    orice    invidie    nestăpânită,    orice    pretenţie neliniştitoare, orice închidere injurioasă. După viciul care prin adulter ruinează un cămin al casei, nimic nu-l strică mai mult                              decât ca nedreapta neîncredere. Aceste neîncrederi rănesc de moarte iubirea. Ele strică unirea, ele distrug fericirea, ele aduc după ele tristul cortegiu al crimelor şi al certurilor, al învinuirilor şi al injuriilor. Soţul sau soţia neîncrezându-se îşi strică propria lor fericire şi nu mai lasă să se bucure consoarta lui de nimic.

Staruinta caminului familiar – A-l părăsi înseamnă să înceapă ruina; a-i rămâne fidel, înseamnă a-i continua unitatea. Că soţul îşi iubeşte interiorul său, că el îl preferă faţă de agitaţiile dinafară, precum trebuie să prefere însoţirea cu femeia sa, chiar societăţii celor mai dragi prieteni ai săi şi a celor mai apropiaţi vecini. Iubindu-şi interiorul său, el trebuie să ştie să se intereseze de tot ce se petrece aici şi se face acolo. Ei să ştie să remarce ceea ce se face bine pentru a-i da laudele drepte. Ca ceea ce se face rău să nu-i scape şi ca el să ia măsuri măsurate. Oh! mai ales când aici se stabileşte obiceiul rugăciunii în comun. Cât este ea de frumoasă, cât de puternică este ea înaintea iui Dumnezeu, cât este de bogată acesta rugăciune în tot felul de binecuvântări! Impreună de asemenea când soţii merg la Biserică, luând parte la sfintele slujbe şi intrând în Cuvântul Sfânt care se vesteşte aici. Când aceste predici se fac după aceia obiectul convorbirilor lor. Dacă sărăcia îi persecută, ca ei împreună să ştie s-o suporte în lipsurile ei şi în asprimile ei. Ca singura fericire pe care o doresc ei şi o caută să facă să guste unirea lor.

Gingasia si politetea in casatorie – Dacă apostolul zice în general: „în cinste daţi-vă întâietate” cu cât mai mult această curtenie de limbaj, această gingăşie, aceste precauţii, aceste atenuări, aceste îngăduiri reciproce trebuie să fie regula raporturilor între soţi. Åži cum situaţia este diferită pentru fiecare din ei politeţea trebuie să îmbrace fiecare formele ei diferite. Femeia este subiectul, bărbatul este „capul”. Aceia ca şi acesta va dovedi bunăvoinţa sa după croiala sa particulară.

1. Delicateţea şi politeţea la femeie – In totul ea va dovedi pentru soţul ei încredinţarea; ea va şti, păstrându-şi demnitatea ei, s-o recunoască pe a lui ca cea mai înaltă. Nimic nu este mai potrivnic delicateţei procedeelor decât de a vrea să stăpâneşti şi să te substitui soţului tău în poruncire şi conducere. Sara, soţia lui Avraam, este modelul soţiilor sub acest raport.
Cu cât mai mult se va abţine femeia de la orice injurie şi de la orice reproş, de la orice învinuire nepotrivită. Chiar dacă  soţul ei merită să fie mustrat pentru indolenţa lui sau lipsa de aptitudine, chiar dacă lenea lui pune în pericol soarta familiei,  femeia nu se va îndrepta spre nici un limbaj injurios.

2. Delicateţea şi politeţea la bărbat – Chiar aici trebuie amintite mai ales preceptele divine ale iubirii şi ale bunăvoinţei din amabilitate.  Cât de  uşor va  putea  bărbatul abuza  de superioritatea sa şi de forţa sa. El se va afla poate în trei împrejurări deosebite. Sau el are această mare fericire între toţi de a avea o femeie înţeleaptă, bună, blândă, prevenitoare: atunci ce nedreptate şi ce cruzime va fi de a o trata fără bunăvoinţă şi fără politeţe! Sau soţia lui lasă sub cele mai multe raporturi de dorit. Oh! atunci el să cheme la sine sentimentele de evlavie creştină şi de credinţă şi ca să nu le uite niciodată nici în injurii nici în tratările rele. De obicei soţia lui va fi bună însă fără experienţă; el a luat-o ca pe o copilă, cum va putea el aştepta de la ea o înţelepciune consumată? In mod blând, puţin câte puţin, prin învăţături, unde iubirea îşi va arăta delicateţea şi pretenţia ei delicată, el va înlătura de la ea defectele pe care le-a observat şi o va forma pentru virtuţi de soţie, de mamă, de stăpână a casei.

III-DATORIILE ÎN CĂ‚SĂ‚TORIE

Să parcurgem mai ales pe cele care sunt mai caracteristice bărbatului: apoi pe cele care o privesc pe femeie.

Datoriile cele mai particulare ale soţului – Prima sa datorie este de a menţine în mod demn superioritatea pe care i-o atribuie Dumnezeu, puterile care i le conferă, stăpânirea care i-o acordă în casa familiară. Patru titluri ale acestei superiorităţi. El este mai întâi şef femeii, precum Iisus Hristos Bisericii. Femeia iese din el, şi nu el provine din femeie. Nu bărbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. – Acelea sunt cele patru titluri ale lui. Cine nu vede ce datorii le corespund acestora.

O a doua obligaţie a soţului este de a avea grijă de viaţa soţiei şi de a copiilor. A lui sunt grijile şi ostenelile vieţii publice.

O a treia obligaţie este de a conduce pe femeia sa, pe ea s-o sfătuiască, s-o înveţe, de a o mustra cu iubire. Femeia trebuie să găsească în soţul ei un ghid sigur, un sfătuitor înţelept şi blând, un ajutor solid, însă ca îndemnurile şi mustrările să fie totdeauna moderate cu răbdare dictate de o iubire adevărată şi purtări de înţelepciune creştină. Această soţie este ea lumească şi cochetă, totdeauna ocupată cu atuurile, avidă să se însoţească şi să se împodobească? Soţul ei s-o aducă puţin câte puţin prin reflexii abile potrivite la o simplitate potrivită. Se mânie ea pentru sărăcie şi aspiră cu nerăbdare la bogăţie, la bunăstare, la lux? Soţul ei să-i insufle cu dreptate şi răbdare eroismul şi avantajele dumnezeieşti ale sărăciei. Aşa va face el pentru lipsurile pe care le va vedea în însoţitoarea sa; astfel forţa blândeţii şi a răbdării va aduce corectarea spre înţelepciune şi spre virtute.

Datoriile particulare ale femeii. Aceste datorii privesc soţul ei, copiii ei, interiorul ei, ca soţie mamă, stăpână a casei.

1. Datoriile care privesc soţul ei – Ea îi datorează zidire, ea îi datorează supunere conjugală.
Zidirea. Rolul de soţie creştină este imens sub acest raport. Åži să vedem mai întâi cum Dumnezeu îl pune în mod fericit în măsură să se achite de el. Viaţa femeii este retrasă, calmă, tăcută, în sânul căminului ei. Pe când soţul ei este agitat, ca o barcă în mijlocul valurilor dezlănţuite, în mijlocul tulburărilor publice ale vieţii, ea ca într-un port liniştit, este la adăpost de agitaţii în casa ei. Cât îi este de uşor de a-şi reculege sufletul ei şi de a-1 împodobi cu gânduri sfinte şi cu rugăciuni! Uşor ea merge la biserică, şi chiar atunci când datoriile societăţii o cheamă în lume, pudoarea şi reţinerea impuse de sexul ei îi sunt o salvare sigură. Care este de acum datoria ei? Ea trebuie, când soţul intră agitat şi obosit, adesea mort pentru şocurile vieţii dinafară, să fie mângâietoarea lui şi sfătuitoare lui iubitoare. Åži ceea ce n-ar obţine de la el prietenii lui cei mai influenţi, ea înarmată cu farmecele ei inspirate şi din iubirea ei va şti să obţină. Prin soluţia evlavioasă şi credincioasă bărbatul cel mai  răzvrătit faţă de datoriile creştine se va găsi la sfârşit învins, convins şi plecat.
Ce n-au putut asupra soţilor lor aceste femei minunate despre care ne vorbeşte Scriptura? Deborele, Iuditele, Persidele, Mariile, Priscilele, şi aceste împărătese atât de minunate sfătuitoare ale soţilor lor? Insă de asemenea ce nu poate femeia pentru răul fără început, fără seriozitate, fără conduită? Ce n-a putut femeia lui Abesalom, a unui Samson? Ea ar fi făcut să cadă Iov, dacă Iov n-ar fi fost de neînvins în răbdarea sa şi în credinţa sa.
Åži cum se va pune mireasa ca să-l sfinţească astfel pe soţul ei? Cum va şti ea să învingă împărăţia încântărilor ei, prin influenţa dulce a virtuţii ei, făcând mai întâi fericit pe acela pe care se străduieşte să-l facă bun.
Åži cum va distruge ea fără greşeală această operă măreaţă? Dacă este lumească, dornică după toalete şi după lux, răspândind în deşertăciuni plusurile casei şi dezolându-l pe soţul ei prin pretenţiile distrugătoare ale frivolităţilor ei, atunci grijile, surdele tulburări, sau tristeţile vor mări ruina soţului în afacerile ei. Atunci învinuirile şi certurile, se poate prevedea unde se va opri dezordinea în acest interior dezolant?
Soţia îi datorează, soţului ei supunere conjugală. Această, datorie este gravă, pe care ea n-o ignoră niciodată. Dacă prin oarecare motiv nelegitim oricare ar fi acesta, refuzurile ei îl vor duce pe soţ la dezordine, ea va purta responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu.

2. Datoria femeii ca stăpână a casei – Dumnezeu împărţind datoriile familiei şi atribuind bărbatului greutăţile dinafară şi pretenţiile vieţii publice, păstrează pentru femeie conduita interiorului. Acolo este domeniul şi câmpul ei de acţiune. Adevărate nenorociri cad asupra căminului atunci când femeia neglijează conducerea. Nu sunt pentru femeie sarcinile publice nici să împlinească funcţii sociale. Ea nu este făcută nici pentru magistratură, nici pentru adunările populare, nici pentru tulburarea frontului, pentru alte cariere pe care trebuie să le îndeplinească numai bărbatul. Pentru femeie grijile casei unde nimic nu trebuie şi nu poate s-o înlocuiască sunt ale ei. „Nu poţi  să dai hotărâri în senat, însă poţi să dai hotărârea lucrurilor familiare şi chiar mai bine decât bărbatul poţi administra lucrurile casei. Nu poţi administra public, însă poţi să-i educi frumos pe copii; poţi să-i deprinzi bine pe copii să nu facă răul, şi să ţie în slujire familia”. Aşa a reglat dumnezeiasca înţelepciune tot lucrul. Acolo unde omul va fi neîndemnatic, femeia primeşte toată aptitudinea. Acolo unde femeia este deplasată, bărbatul aduce facultăţile potrivite. Åži dacă bărbatul a primit ca parte administrarea cea mai înaltă şi cea mai cinstită, înseamnă că ei trebuie să aibă în familie primul rang şi să-i rămână şeful necontestat.

Datoria comuna amândurora – Această datorie este educaţia copiilor. Iată opera esenţială; iată opera grea; iată opera la care se cere contribuţia femeii de nelipsit.

1.  Iată opera esenţială – Ea hotăraşte asupra viitorului temporal şi veşnic  al  copilului;  ea  decide asupra  fericirii familiei. Åži nu este oare lucru nebun pe cât de distrugător, că diferiţi iau seamă la interesele cele mai de nimic, pe când cu privire   la   educaţia   copiilor   lor   ei   sunt   indiferenţi   şi dezinteresaţi? Ei vor reflecta pentru cumpărarea unui colţ de pământ,  vor  lua  mii  de  măsuri  ca  să  nu  fie înşelaţi în cumpărarea unui cal sau a unui asin; şi ce ajung fiii lor? ei nu se ocupă de aceasta nicidecum? La cine-i încredinţează ei? ei n-au nici-o grijă. Dacă se va pierde trupul şi sufletul lor ei nu se interesează.

2.  Iată lucrul greu – Cu ce se va compara pe dreptate tinereţea? Cu aceşti cursari fugari duşmani ai oricăror porunci şi ai frâului, care în săriturile lor nesocotite şi violente, rănesc pe ceilalţi şi se rănesc mai întâi pe ei înşişi. „Lucru greu şi aspru este tânărul…” Åži cum să se piardă ea pentru a reuşi în educaţia copiilor? Trebuie mai întâi să-i formeze pentru disciplină. Trebuie să le insufle în mod puternic principiile religioase. Trebuie a studia în adânc chemarea lor.
Mai întâi disciplina, ascultarea, formarea moravurilor. Copilul să fie plecat de la început sub jug. Să se evite moleşeala, luxul, excesele bunăstării. Ca el să fie curat totdeauna! Curăţia la copii la omul tânăr, iată marele obiect al pretenţiilor părinţilor la care sunt avizaţi. Totul se pierde, prezentul şi viitorul, dacă omul tânăr este stricat. Omul tânăr desfrânat va fi mai târziu soţul infidel. Să fie format astfel la o viaţă frugală şi ostenitoare.
Insă nimic nu foloseşte fără principiile religioase. „Educaţi pe aceştia în disciplina şi ascultarea de Dumnezeu, zice Pavel”. Nimic nu va folosi fără de religie; cu ea totul se întoarce spre folos şi spre bogăţie. Vedeţi pe Ana soţia lui Fanuel, ea îl dă lui Dumnezeu pe fiul ei şi acest fiu ajunge minunatul profet Samuel. Ca copilul să ştie să gândească, ca şi creştin, această înţelepciune îi va folosi mai mult decât toate celelalte. In loc să aspire la bogăţie el va avea sufletul destul de înalt pentru a dispreţui bogăţia. In loc de a urmări slava şi onorurile lumii acesteia, el se va încununa cu splendorile veşnice. In loc de a se ambiţiona spre o viaţă mai lungă, el va aspira la o viaţă divină fără de sfârşit. In loc de a fi abil să vorbească frumos, el va avea elocvenţa faptelor, prestigiul pe care-l dă virtutea. Să ne gândim la eroii străluciţi pe care i-a produs religia în cursul veacurilor.
Se va obiecta că o asemenea educaţie duce negreşit la starea călugărească? Åži unde va fi răul dacă tânărul părăseşte veacul ca pe un ocean prea bogat în înnecuri pentru a intra în calmul şi în siguranţa portului? De altfel părinţii să cunoască responsabilitatea care apasă peste el, ca ei să se gândească la  mustrările lui Dumnezeu dacă ei se opun chemării fiului lor sau a fiicei lor.

3. Acest lucru i se cuvine în mod deosebit femeii – Două prime motive sunt cunoscute. Mai întâi este aptitudinea minunată dată de Dumnezeu femeii privind opera educaţiei. Apoi uşurinţa pe care i-o procură viaţa liniştită şi tăcută pe care o duce ea in casă, departe de luptele şi de tulburările vieţii publice. Mai este încă o a treia raţiune pe care ne-o arată PaveL Educaţia bună a copiilor este pentru femeie răscumpărarea unei greşeli vechi. Ea a fost sedusă, 1-a sedus pe bărbat; să lucreze acum Ia mântuirea celor pe care i-a pierdut prin păcatul ei în Paradisul pământesc. „Femeia se va mântui prin naşterea de fii, dacă-i va educa”.

IV – O CĂ‚SĂ‚TORIE IN BIBLIE

Ea este de citit şi de meditat de către toţi părinţii creştini această Biblie, unde căsătoria fiului din făgăduinţă, Isaac, este plăcut istorisită. Ce învăţământ se concentrează aici! Ce lumină iese din ea! Cum un tată şi o mamă trebuie să înveţe din ea, cum trebuie să trateze o afacere atât de gravă, şi să rupă cu uşurătatea, rătăcirile, iluziile lumii. Concluzia căsătoriei lui Isaac va rămâne model din toate pentru părinţii înţelepţi şi credincioşi şi vor scoate concluzia sub ochiul lui Dumnezeu, pentru fericirea copiilor lor.

Primele preocupări părinteşti – Patriarhul Avraam a vegheat şi el se gândeşte la statornicia lui Isaac. Adesea părinţii uşuratici şi superficiali ascultă primele deschideri venite nu ştiu de unde şi vor angaja primele convorbiri cu înaintemergătorii ca garanţie. Cel mai adesea singurul lor ghid va fi ambiţia sau avariţia, înşelaţi cum sunt ei de soartă sau de nume. Oh! nu este aşa Avraam. Cum alegerea unei soţii este de o importanţă capitală, Eliezer este credinciosul lui intendent, omul de încredere, înţelept, experimentat pe care-l însărcinează să facă acele căutări.
Insă unde să caute, unde să aleagă soţia lui, care-i va plăcea tânărului? Oh! nu în lumea stricăciunii plăcerilor! nu în mijlocul risipirilor şi al luxului, mai ales de necredinţă şi de indiferenţă religioasă. Avraam îl face pe Eliezer să jure că nu va alege niciodată pentru fiul lui o Cananeancă: „Te jur pe Dumnezeul cerului şi al pământului ca să nu iei fiului meu soţie dintre cananience”. Este mediul lui, mediul de credinţă şi de fidelitate de unde va fi luată tânăra fiică a cărei evlavie şi credinţă vor corespunde cu cea a soţului ei.
Insă cum să reuşească? Inainte de toate punând pe Dumnezeu în atât de esenţiale interese. Avraam cheamă luminile şi ajutorul lui Dumnezeu milostiv, a cărui binefaceri nenumărate le cheamă el. Dumnezeu care l-a apărat atâta până aici îl va părăsi acum?

Alegerea – Eliezer a plecat în regiunile îndepărtate pentru a-şi îndeplini grava şi dificila lui misiune. Noi nu-l găsim în tulburarea lumii, în căutările suspecte din societăţi tulburătoare  şi uşuratice: el este aşezat singur pe marginea unei fântâni şi vorbeşte cu Dumnezeu şi primele gânduri ale lui sunt la Dumnezeu. Dumnezeu îi va arăta pe soţia lui Isaac. El o cere în mod respectuos şi o nădăjduieşte şi iată chipul celei pe care  vrea el pentru fiul stăpânului său. Aceasta va fi o fată activă şi muncitoare. Ce să faci dintr-o moleşită? Ce să facă cu un copi bolnav şi anemic. El o vrea sfântă şi robustă. El o vrea curată, o vrea cu totul feciorească! In sfârşit, ea trebuie să fie înălţată în aceleaşi idei, în acest fel de viaţă, cu aceleaşi virtuţi cu care este înălţat stăpânul ei. Åži după ce să recunoască el tânăra fata înzestrată cu aceste calităţi, pe care el vrea să le afle la ea? Să ascultăm rugăciunea. „Copila căreia eu îi voi zice: dă-mi găleata ta să beau şi ea va răspunde: bea şi tu şi cămilele tale le voi adapă, aceasta este cea pe care ai pregătit-o robului tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că ai făcut milă cu stăpânul meu Avraam”. Åži vine tânăra fată: ea vine condusă de Dumnezeu; ea vine arătând mai mult farmec şi virtuţi pe care nici nu le-a visat Eliezer. Ea este cu totul frumoasă. Ea este fecioară prea curată şi de o curăţie minunată şi încercată: „Fecioară şi bărbat n-a cunoscut”. Ea este robustă şi activă, ea este care în ciuda belşugului părinţilor ei, se achită de alergările penibile la fântână. Ea este modestă, căci fără a privi la străin, ea aşteaptă ca el s-o întrebe, însă abia şi-a formulat el întrebarea sa, că iubirea străluceşte în graba ei de a-i sluji.
Ce-i rămâne lui Eliezer dacă nu să binecuvinteze pe Dumnezeu a cărui milă l-a făcut atât de bine şi atât de sigur să reuşească. Ce-i mai rămâne lui încă, dacă nu de a-i face fetei tinere un ultim şi adânc studiu?

Ziua nunţilor – Ce au fost ele aceste nunti, dacă nu simple şi grave, demne şi pioase? Nici o risipire nesănătoasă, nici o amuzare nepotrivită.

Unirea – Åži ce devine această unire atât de sfânt pregătită şi împlinită? Un cuvânt o arată cu totul întreagă. „Åži a primit-o Isaac de soţie pe aceia şi s-a mângâiat în durerea care i-a pricinuit-o moartea mamei sale Sara”.

Acela este binele căsătoriei pe care l-a conceput Dumnezeu şi l-a instituit. Soţul nu cunoaşte şi nu iubeşte decât pe soţia sa. El părăseşte pentru ea pe tatăl său şi pe mama sa; viaţa cea veche se transformă într-una nouă şi el nu va mai cunoaşte de acuma înainte alte încântări decât cele ale soţiei sale, altă casă decât cea pe care o întemeiează, altă bucurie decât cea pe care o va gusta în casa sa. Rănile pe care i le fac lucrurile dinafară, amărăciunile vieţii, zdrobirile muncii, vor găsi în societatea soţiei sale alinarea lor şi suportul lor.

Să rezumăm. Tot ceea ce s-a zis despre căsătorie cuprinde învăţăturile pe care trebuie să le precizăm.

1. Invăţături pentru părinţi – Tatăl, capul familiei, va şti ce pretenţie, ce seriozitate, ce tărie de principii va avea să dezvolte când va alege pentru fiul său sau pentru fiica sa pe cei care singuri pot să-i ofere garanţii serioase de credinţă şi de virtute.  Mama, ea le va lua-o mai dinainte la aceştia. Printr-o educaţie evlavioasă şi serioasă, ea va pregăti îndelung pe fiica sa să devină   o   soţie   împlinită,   în   spatele   uşurătăţii,   risipirii, plăcerilor nesănătoase, stricăciunilor urâte; fiica ei, evlavioasă, modestă şi simplă în manierele ei, în aspiraţiile ei şi gusturile ei, activă şi lucrătoare, generoasă şi devotată, va şti să dirijeze interiorul, va înălţa o familie, va suporta uşor multiple sarcini ale căsătoriei.

2.  Celor tineri – Ei riscă cea mai minunată dintre mize. Ei vor aduce deci în pregătirea unui viitor atât de grav toată maturitatea şi prudenţa care se potrivesc. Ei îşi vor termina motivele. Ei vor alunga uşurătatea şi orice îndemn spre patimi. Chiar în celebrarea căsătoriei lor ei se vor feri de orice pompă dezonorantă, şi ba mai mult încă de plăcerile necurate şi de bunurile fără reţinere.

Care sunt urmările unei căsătorii înţelepte şi sfinte? Pacea,  unirea, bucuria stabilă, faptele roditoare, o viaţă cu totul fericită şi adâncită în împlinirea datoriei.
Care sunt urmările căsătoriei rău contractate? Lipsa de unitate, certurile, separaţiile scandaloase, divorţurile urâte şi funeste.

Din
BOGATIILE ORATORICE
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA  PELERINUL ROMAN
2002