Despre patimi şi virtuţi – Sfantul Grigorie Palama

Omilia 22

La acelaşi praznic al Inălţării Domnului.
Despre patimi şi virtuţi

1. Luaţi aminte la sărbătoarea noastră şi la dreapta socotinţă cu care Domnul nostru Iisus Hristos, atât la înviere cât şi la înălţare, i-a bucurat pe cei care au crezut în El, precum şi la felul în care i-a smuls din acea întristare. Luaţi aminte la această viaţă, sau, mai curând, la nemurirea Sa, căci ni S-a arătat după moarte. Luaţi aminte la înălţimea cerului la care a ajuns Hristos, înălţându-Se mai presus de toate, şi la preamărirea mai presus de toată mărirea cu care S-a preamărit după trup. Aceasta a fost cu putinţă prin smerenie şi prin îndurarea necinstirii şi a ocării, după cum spune şi Apostolul: smerindu-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce. „Åži pentru aceasta Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dat Lui nume mai presus de tot numele, astfel încât la pomenirea numelui lui Iisus tot genunchiul să se plece în cer şi pe pământ şi în cele de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească faptul că este în slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filip., 2:8-l 1).

2. Astfel, dacă Dumnezeu L-a preamărit pe Hristosul Său, tocmai pentru că a fost batjocorit şi ispitit, şi pentru că moarte ruşinoasă pe cruce a răb-dat pentru noi, cum ne va mântui, cum ne va prea-mări şi cum ne va înălţa pe noi dacă nu vom deprin-de smerenia, dacă nu ne vom arăta de acelaşi sânge, întru iubirea aproapelui, dacă nu vom zidi sufletele noastre pe stânca răbdării feluritelor ispi-tiri, şi dacă nu vom intra prin poarta cea strâmtă care duce la viaţa veşnică şi nu vom urma calea ce-lui care ne-a condus, în chip mântuitor, către ea. La aceasta suntem chemaţi, zice corifeul Apostolilor, Petru, „că Hristos a pătimit pentru noi lăsându-ne nouă moştenire ca şi noi să mergem pe urmele Lui” (I Petru, 2:21).

3. De ce oare Hristosul lui Dumnezeu, pătimind atât, a mers pe această cale astfel încât Dumnezeu L-a înălţat mai presus de fire, iar noi suntem la rându-ne chemaţi să participăm la pătimirile Fiului Lui? Numai Dumnezeu este veşnic, din veac şi până-n veac, rămânând neschimbat, fără de început şi fără sfârşit, fără devenire şi nestricăcios, care nici nu se măreşte, nici nu se împuţinează, şi nici nu se schim-bă în vreun fel sau loc, neînceput, nezidit, necu-prins, neschimbat şi neschimbător, pe toate schimbându-le în mai bine, după cum El Insuşi voieşte, ţinând în mâinile Sale pe toate cele ce suferă schim-bare şi susţinând tot ceea ce are început, iar orice schimbare are un început. Aşadar, toată firea zidită este schimbătoare, atât cea văzută cât şi cea nevăzută, cea simţitoare şi cea nepătimitoare, cea cugetătoare şi necugetătoare , între care numai firea cugetă-toare, fiind înzestrată cu voinţă liberă, poate să se schimbe în mai rău sau în mai bine, după voia sa, fie păzind neabătut voia lui Dumnezeu, prin care se face neîncetată sporirea, convertirea şi înaintarea noastră întru bine, fie stând împotriva voii lui Dum-nezeu, ceea ce o face să cadă, după dreptate, la cele mai de jos, în chip nenorocit, şi să se prăbu-şească.
4. Două sunt firile cugetătoare zidite de Dumne-zeu, prima este cea a îngerilor netrupeşti, iar cea de a doua a oamenilor trupeşti; nici una dintre acestea nu a păzit porunca Ziditorului şi supunerea firească faţă de Stăpânul, ci însăşi ceata cerească a ne-trupeştilor îngeri, cea dintâi zidită, tot cel dintâi s-a îmbolnăvit din pricina apostaziei de la dragostea lui Dumnezeu. „Toţi îngerii însă care au rămas mai pre-sus de această boală, lumină sunt şi pururea vor fi plini de lumină, şi pururea se fac mai luminoşi, bucurându-se, în chip fericit, de întoarcerea lor fi-rească spre bine, petrecând în bucurie în jurul Lu-minii dintru început, privind neîncetat către ea, de la care în chip nemijlocit primesc lumina, cântând fără de încetare izvorul luminii şi transmiţând, ca adevăraţi slujitori ai luminii, harul cel făcător de lu-mină către ordinele inferioare ale celor luminaţi.

5. Dar satana, răzvrătitul şi neascultătorul de ordinea dumnezeiască, lepădând lumina, a căzut în întuneric şi a fost condamnat la întunericul veşnic, făcându-se vasul întunericului, izvoditorul, unealta şi slujitorul întunericului, la început numai el, urmat însă şi de ceata îngerilor lepădaţi dimpreună cu el, iar apoi -o, mare nenorocire! – urmat şi de noi, care, încrezându-i-ne, am lepădat raiul lui Dumnezeu. Insă toţi îngerii răutăţii, fiind ei înşişi întuneric, pentru că au devenit astfel nu prin participare, ci fiind prin ei înşişi începutul şi sfârşitul neascultării, amara radăcină şi izvorul a tot păcatul, S-au făcut prin aceasta şi pentru noi pricină de cădere, iar păcatul lor este cu atât mai de neiertat, înaintând pururea neabătut pe calea răutăţii spre un întuneric tot mai adânc, fără putinţă de întoarcere către toată firea cugetătoare şi luminată. Noi însă nefiind prin fire înclinaţi spre rău, Dumnezeu, prin mila şi dumnezeiasca Sa învăţătură, ne aduce la El ca la început, şi cu toate că am fost condamnaţi la moarte, primim totuşi un răgaz de pocăinţă şi de întoarcere de mai mulţi ani, pe care şi Adam 1-a trăit din pricina neascultării şi pe care îl trăieşte fiecare dintre noi.

6. De aici reiese limpede că nu trebuie să deznădăjduim de mântuire, nefiind pentru noi vremea deznădăjduirii, căci toată viaţa noastră este vreme şi prilej de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, pentru că, după cum este scris, Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu (Iez., 33: l l). Căci, dacă moartea urmează pe bună dreptate neascultării, de ce noi, păcătuind, nu murim, aşa cum S-ar întâmpla dacă nu ar fi nădejde de mântuire? Tocmai pentru că acolo unde este nădejde de întoarcere, nu are loc deznădejdea.

7. Dar şi fiul lui Adam, Abel, a fost mărturisit bine plăcut înaintea lui Dumnezeu şi jertfa lui S-a arătat bineprimită Lui (Facerea, 4:4). Mai apoi, la puţină vreme de la căderea noastră, Enos a avut şi el nadejdea că Domnul îl va chema la Sine (Facerea, 4:26). Iar Enoh nu numai că a fost bineplăcut Domnului, ci a şi fost mutat de Domnul la viaţă (Fac., 5:24) ca o dovadă limpede a compătimirii lui Dumnezeu cu noi cei căzuţi. Oamenii însă au urmat iarăşi calea păcatului şi iarăşi Dumnezeu Åži-a întors faţa de la neamul nostru omenesc, şi iarăşi, pe drept cuvânt, am fost daţi potopului. Apoi, pentru ca nu cumva nemăsurată să rămână mânia Lui şi nu fără de milă pedeapsa, ci, ca dintr-o a doua rădăcină a neamului nostru omenesc, aflându-1 pe Noe drept înaintea Sa şi în neamul lui, Dumnezeu l-a păzit în chip preaminunat, ca şi când ar fi vrut, tăind cu grijă înmulţirea răutăţii, să nu taie cu totul, nici să smulgă din rădăcină şi fără de compătimire întregul neam omenesc (Facerea, 5:1; 7:24). După aceasta, iarăşi, Avraam S-a arătat credincios şi bineplăcut lui Dumnezeu, şi mărturisit de către El (Fac. 15:8), ca şi fiul său Isaac, iar din Isaac, lacob şi toţi patriarhii care au urmai din el şi întru care S-a binevestit şi S-a prorocit cea mai mare milă şi iubire de oameni ce va birui cu putere şi slavă multă păcatele noastre, binevestind, aşadar, că Stăpânul, Insuşi Păstorul cel Mare va coborî din sfintele ceruri ca sa caute turma risipită. Urmează neamul legiuitorilor, al judecătorilor, al Regilor, din care, precum limpede se binevesteşte, va ieşi Hristos după trup.

8. Acum a venit şi S-a arătat Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu cel Veşnic, Cel Care la început ne-a zidit pe noi, Care pentru noi S-a făcut asemenea nouă, ca să înnoiască şi iarăşi să zidească cele învechite, care fuseseră stricate de păcat. Fiindcă pierderea noastră a fost numai şi numai din voia noastră, la fel şi înnoirea noastră se înfăptuieşte cu înţelepciune şi cu iubire de oameni în omul pe care 1-a luat pentru noi din pântecele pururea Fecioarei Maria, iconomisind întreaga taină a mântuirii şi întărindu-ne, dându-ne putere pentru întoarcerea la unirea firească cu El, călăuzindu-ne către petrecerea cerească, aratându-ne calea care duce acolo prin învăţătura Lui către noi.

9. Dar întrucât contrariile se tămăduiesc prin contrarii, şi de vreme ce moarte am luat prin reaua noastră învoire cu reaua sfătuire, vom primi iarăşi viaţă prin tinderea voii noastre celei bune către sfa-tul cel bun. Åži fiindcă sfatul morţii aduce cu sine plăcere, slavă, sau odihnă, ademenindu-ne şi trăgând în jos de la cele de sus neamul nostru, doar sfatul vieţii celei adevărate, singur între toate celelal-te călăuze, ne îndrumă şi ne conduce pe calea cea strâmta şi îngustă care ne poartă către viaţa de sus. Străduiţi-vă, zice [Domnul], şi vă siliţi ca „să intraţi prin poarta cea strâmtă” (Mat., 7:13), şi „strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă, dar mare şi largă cea care duce la pieire”. Iar în alt loc spune limpede care este această cale a pierzaniei: „vai vouă, bogaţilor, vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, vai vouă când toţi oamenii vă vor grăi de bine (Luca, 6:25-26), vai vouă iubitorilor de slavă, de plă-ceri, de argint, căci pentru unele ca acestea v-aţi pierdut”, şi iarăşi zice: „nu vă adunaţi vouă comoară pe pământ” (Mat., 6:19), „luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze inimile voastre prin beţii, prin desfrânări şi grijile vieţii” (Luca 2 l, 34), şi „cum pu-teţi voi să credeţi, când primiţi slava cea de la oa-meni, iar slava Unuia Dumnezeu nu o căutaţi” (Ioan, 5:44).

10. Cu astfel de cuvinte ne răpeşte de pe calea care ne duce la moarte, iar pe cea care duce la viaţă o arată iarăşi, în altă parte, fericind: „fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei milostivi, fericiţi cei pri-goniţi pentru dreptate” (Mat., 5:3-10), şi: „vinde tot avutul tău şi-1 dă săracilor, şi vei avea comoară în ceruri” (Mat., 19:21); „tot ce veţi lăsa din al vostru, fie ogoare sau orice altceva dintre cele pământeşti pentru Mine şi pentru Evanghelia Mea, veţi primi însutit şi veţi moşteni viaţa veşnică” (Mat., 19:29). Un suflet cuprins de mânie este socotit la fel cu mânia ucigaşului, punând-o sub aceeaşi pedeapsă şi ară-tând că, de la mânie până la ocară, cel ce este stă-pânit de una dintr acestea este vrednic de gheena focului (Mat., 5:22). Pe când, despre blândeţe, nu numai că o fericeşte, dar o şi socoteşte printre cele mai mari virtuţi (Mat., 5:5), iar pe desfrânare o osândeşte încă şi mai mult, numind desfrânare chiar şi cea mai mică dorinţă pentru femeia altuia, fie şi numai o privire (Mat., 5:28). Insă curăţia, contrariul desfrânării, este aşezată dincolo de fericiri, socotindu-se a fi însăşi vederea lui Dumnezeu (Mat., 5:8). De ce oare, pentru a arăta că nu se cuvine jurămân-tul strâmb, ne opreşte şi de la a jura drept, iar tot ceea ce este în afara lui da şi nu se arată a fi de la cel rău, căci spune: „să fie cuvântul vostru da, da sau nu, nu, ceea ce este mai mult decât atât, de la cel rău este”? (Mat., 5:37). Dar ce vrea să spună această dublare a cuvintelor: da, da; nu, nu? Aceasta înseamnă că ceea ce spunem că este da sau nu pentru noi trebuie să corespundă întocmai realităţii lucrurilor şi faptelor, căci numai astfel da va fi da, iar nu, nu; altminteri, da va fi nu, iar nu, da, ceea ce fără îndoială este de la diavolul. Căci acela care spune minciuni vorbeşte de la sine însuşi şi nu stă întru adevăr şi dreptate.

11. Se cuvine însă să se potrivească spusele noastre cu faptele, astfel încât să ne constrângă la adevăr, la dreptate, la curăţie şi nemâniere, încununându-ne viaţa. Dar pe cei care se mânie împotriva noastră, stându-ne împotrivă şi insultându-ne cu fapta şi cuvântul, cum îi vom face să se îndrepte? Biruieşte, spune [Domnul], întru bunătate răul, lasă mânia şi nu sta împotriva răului, nici nu răsplăti răul cu rău, sau nedreptatea cu nedreptate, ci iubiţi-i pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pen-tru cei ce vă batjocoresc şi vă prigonesc. Căci care este scopul unei vieţi asuprite şi care este răsplata luptelor? „Pentru ca să fiţi fii ai Tatălui vostru cel din ceruri” (Mat., 5:39; 5:44; Rom., 12:21) şi „moşteni-tori lui Dumnezeu, împreună-moştenitori cu Hristos” (Rom., 8:17), ca să aveţi viaţă veşnică şi să pri-miţi negrăita, neclintita, nepieritoarea împărăţie în veacul cel fără de sfârşit, trăind şi împărăţind cu Dumnezeu.

12. Vedeţi acum care este calea cea strâmtă şi grea? Åži de ce ni se cere aceasta, şi la ce slavă, bu-curie şi răsplată suntem aduşi dacă alegem să um-blăm pe această cale? Căci dacă ţi-ar făgădui cine-va că vei trăi mulţi ani pe pământ, numai să asculţi de el, oare nu vei ajunge să asculţi de acela cu bu-curie, afară numai dacă, fireşte, nu ţi-ar cere ceva peste puterile tale? Åži dacă ţi s-ar făgădui sănătate, slavă, desfătare şi viaţă îndelungată, oare nu vei răb-da orice pentru acestea? Åži dacă la o astfel de viaţă lungă şi lipstită de boli s-ar adăuga şi împărăţia, dar o împărăţie nebiruită şi paşnică, oare nu vei prinde aripi şi toată greutatea de a dobândi această făgă-duinţă nu ţi se va părea uşoară, nutrind nădejdi şi bucurându-te de cele ce nădăjduieşti ca şi când ar fi prezente, gata înfăptuite, încredinţat fiind, desigur, de adevărul celor făgăduite?

13. Dar dacă tânjim atâta de mult după o viaţă îndelungată, cum se face oare că de viaţa cea veşnică nici nu aducem vorba? Or, dacă pentru o împăraţie, care oricât de mare ar fi, tot are un capăt, şi pentru slavă şi bucurie, care oricât de mari ar fi, tot se ofilesc, şi dacă pentru bogăţie, care oricâtă ar fi, încetează o dată cu viaţa aceasta, dacă pentru toate acestea, deci, însetăm şi ne străduim atât să le do-bândim, cum să nu le căutăm pe cele care sunt dincolo de orice măreţie, nestricăcioase şi veşnice, şi cum să nu dorim o viaţă mai scurtă pe pământ, numai să dobândim moştenirea celor veşnice? Cât despre împărăţia cea nebiruită, să o căutăm pe cea care nu este pe pământ, iar viaţa fără de întristare nu este de găsit altundeva decât în ceruri. Deci, dacă cineva însetează cu adevărat după aceasta, să alerge la cer; şi fie că este uşoară, fie că este grea calea care duce într-acolo, să călătorească pe ea, cu nădejde şi bucurie, şi să fie răbdător în suferinţă.

14. Cu toţii ştiţi pentru ce lucruri mărunte obişnuiesc oamenii să se ostenească şi să se dea chiar morţii! Oare nu pentru o mică soldă este gata ostasul să înfrunte primejdii de moarte şi jertfe? Åži oare nu pentru un mic adaos înfruntă negustorul naufragiul, vânturile mării, oamenii sălbatici şi multele atacuri, călătorind pe pământ şi pe mare? Åži nu pentru o bucată de pâine mulţi se prind sclavi la stăpâni fără de omenie? Iar noi, oare nu ne vom robi, aşa cum s-ar cuveni, Stăpânului celui din fire iubitor de oameni, nu vom înfrunta oare primejdiile vieţii şi nici nu-I vom aduce dobânda câştigului nostru, ca să primim bogăţia cea veşnică? Nu vom răbda batjocura oamenilor şi multele rele ale celor păcătoşi, ca să dobândim dumnezeiasca slavă, dând slava muritoare în schimbul celei nemuritoare? Nu ne vom nevoi, după putere, nu vom flămânzi ca să mâncăm pâinea vieţii, coborâtă din ce-ruri, şi nu vom bea din apa cea vie, din care cel ce a fost învrednicit să mănânce şi să bea nu va mai înseta, nici nu va mai flămânzi în veac (Ioan, 4:14; 6:33)? Nu ne vom curaţi ochiul sufletului, lepădând toată desfrânarea trupului şi a sufletului (II Cor., 7:1) ca să vedem pe luminătorul cel mai înainte de soare, făcându-ne mai cu osârdie fii ai acestui luminător şi [devenind] noi înşine, prin participare, alţi lumi-nători care răspândesc cuvântul vieţii (Fil., 2:16)?

15. Să nu cumva, fraţilor, rogu-vă, să ne înşelăm şi să luăm întunericul drept lumină, şi pe diavol drept Dumnezeu, iar în locul bucuriei dumnezeieşti şi veşnice să nu ne agonisim desfătarea cea aducă-toare de moarte şi de gheenă, sau în locul iubirii dătătoare de multe bogăţii să nu ne agonisim mulţimea stricăciunii, materia văpăii de foc care arde veşnic pe cei ce şi-au zidit rău casa sufletului, după cum ne arată limpede Domnul prin parabola bogatului (Luca, 16:23). Să trăim, aşadar, după cum a trăit El Insuşi şi ne-a învăţat, făcându-Se om ca şi noi. Să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui, răstignindu-ne trupul cel plin de patimi şi de pofte, ca să fim preaslăviţi împreună cu El şi împreună să stăm, şi după învierea Lui să fim înălţaţi la El aşa cum şi El s-a înălţat astăzi la Tatăl. Căci în mijlocul ucenicilor stând, după cum spune Sfântul Luca, sau după cum scrie şi mai clar Marcu (căci El este prezent nu numai când a apărut pe neaşteptate şi S-a arătat ucenicilor, ci pururea este împreună cu ei, arătându-Se, oricând voieşte), deci stând şi astăzi în mijlocul ucenicilor Săi, le-a dat vestea cea buna a propovăduirii şi i-a bucurat vestind pogorârea Duhului Sfânt şi că va fi împreună cu ei până la sfârşit. După aceste cuvinte, întinzându-şi mâinile, i-a binecuvântat şi S-a înălţat, arătându-le celor care priveau că şi cei care împlinesc porunca Lui vor fi înălţaţi, după înviere, la Dumnezeu.

16. Despărţindu-Se, deci, de aceştia cu trupul (dar ca Dumnezeu rămânând împreună), după cum le vestise mai dinainte, şi fiind preaînălţat, a stat de-a dreapta Tatălui, purtând firea şi chipul nostru. Căci aşa cum El a trăit, a murit, a înviat şi S-a înălţat, la fel şi noi trăim, murim şi vom învia cu toţii, însă înălţarea nu se va împlini pentru toţi: aceasta este răsplata doar a celor pentru care viaţa este Hristos şi moartea pentru El – un câştig (Fil., 1:21). Numai cei care, înainte de moarte, au răstignit în ei păcatul prin pocăinţă şi prin petrecerea după Evanghelie, vor fi înălţaţi pe nori, după învierea cea de obşte, întru întâmpinarea Domnului în văzduh (l Tes., 4:17), pentru că, aşa cum istoriseşte şi Sfântul Apostol Luca în Faptele Apostolilor, Domnul Insuşi a fost purtat pe nori pe când Se înălţa. Insă aseme-nea Apostolilor care, după înălţare, nemaiprivind cu ochi trupeşti, ci cu ochii sufleteşti, au căzut cu faţa la pământ, închinându-se Lui, şi noi în pace ne vom odihni, umblând cu pace în noi înşine şi unii cu alţii (căci Ierusalim se tâlcuieşte pace), şi în partea cea mai de sus urcându-ne, în minte adică, să deve-nim şi să rămânem astfel, rugându-ne, ca să ne curăţim de patmi şi de gândurile cele întinate.

17. Numai astfel vom face cu putinţă venirea Mângâietorului, în duh şi în adevăr, şi ne vom închi-na cu adevărat Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din
OMILII VOL.2
SFANTUL GRIGORIE PALAMA
ED.ANASTASIA 2004