Despre egalitatea Tatalui si a Fiului – Sfantul Ioan Gura de Aur

OMILIA  81

„Aratat-am numele Tau oamenilor pe Care Mi i-ai dat din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvintul Tau au pazit” (Cap. 17 Vers.6 – Vers. 13).

1.Noile cuvinte de ingaduinta care nu dovedesc nimic, decit numai unirea Tatalui cu Fiul. Alt text care arata egalitatea Tatalui si a Fiului.

2.Iisus Hristos, acomodandu-se cu slabiciunea ucenicilor sai, ii recomanda Tatalui Sau ca si cum n-ar putea sa-i apere El Insusi.

3.A nu fi fiu in intelepciune; sa urmam indemnul apostolului, nu numai pentru a dobindi intelepciunea, ci si pentru a-si orindui bine viata sa. Nu sint ascultate cuvintele ceresti; cei mai multi oameni alearga ca niste copii dupa lucruri pamintesti, si se poarta ca si copiii. Care sint adevaratele bogatii. Indemn la milostenie; milostenia este un medicament tare ce se poate aplica la orice fel de rana. Lauda si roadele milosteniei.

1.Fiul lui Dumnezeu este numit „inger de Mare Sfat” (Is. 9,6): si din cauza invataturii pe care a invatat-o, si mai ales pentru ca El L-a facut pe Tatal cunoscut oamenilor; aceasta o spune acum: „Aratat-am numele Tau oamenilor” (6). Zicind ca a savirsit lucrul arata ca el este acest lucru. Aceasta nu fiindca numele lui Dumnezeu n-ar fi fost cunoscut; Iisus zice: „Te-ai jurat pe numele adevaratului Dumnezeu” (Is. 25,16).

Dar cum am spus eu o mai repet inca, numele lui Dumnezeu le era cunoscut evreilor, si nu la toate popoarele. Ori, Mintuitorul vorbeste acum despre neamuri, si arata ca ele nu-l cunosc numai ca Dumnczeu, ci si ca Tatal: stiind ca El este creatorul, si stiind ca El are un Fiu, acesta nu este acelasi lucru.

Iisus Hristos a facut cunoscut numele Tatalui Sau, si prin cuvintele sale si prin faptele sale.

„Pe care Mi i-ai dat din lume”. Cum Mintuitorul a zis mai inainte: „Nimeni nu poate veni la Mine, daca nu i s-a dat, si daca nu-l va atrage Tatal Meu” la fel zice aici: „Pe care Mi i-ai dat”.

Ori El a zis ca El este calea, de unde aparea clar ca prin aceste cuvinte, vrea sa arate doua lucruri: unul ca El nu este contrar Tatalui Sau, celalalt ca este vointa Tatalui ca ei sa creada in Fiul Lui.

„Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat”. Prin aceia Iisus Hristos vrea sa ne invete ca El este iubit mult de Tatal Sau: caci cum ca El n-avea nevoie sa-i dea Tatal Sau, aceia este vizibil, si fiindca El i-a creat, si fiindca El este cel ce are grija de ei in continuare prin providenta divina.

Cum i-au fost ei dati Lui? Dar, cum am mai spus, aceia arata unitatea sa cu Tatal Sau.

Caci daca acest dar pe care i l-a facut Tatal Fiului Sau, voim sa-l luam in sens literar si intr-un fel omenesc, se va afla ca ceia ce a dat Tatal Lui nu-i mai apartine. Caci daca, atunci cind Tatal ii avea, Fiul nu-i avea, este evident ca dandu-i Fiului Sau, el s-a lipsit de proprietatea sa si urmeaza un lucru si mai absurd: este ca, atunci cind ii aparatineau ei Tatalui, ei erau nedesavirsiti, si ca atunci cind au cazut ei in miinile Fiului au devenit desavirsiti. Dar voi simtiti ce ridicola este aceasta vorbire.

Ce vrea sa zica deci Iisus Hristos prin aceste cuvinte? El vrea sa arate ca este vointa Tatalui ca ei sa creada in Fiul.

„Si cuvintul Tau au pazit. Acum au cunoscut ca toate cite Mi-ai dat sunt de la Tine” (7). Cum au pazit ei cuvintul Tau? Crezind in Mine, si nu evreilor. „Cel care primeste marturia Lui a intarit ca Dumnezeu adevarat este” (Ioan 3,33). Unii intorc si explica asa acest pasaj: eu stiu acum ca tot ce mi-ai dat vine de la tine; dar aceasta explicatie este contrara adevarului. Cum ar fi putut sa nu stie Fiul ceia ce venea de la Tatal Sau? Aceste cuvinte ii privesc pe ucenici. Imediat ce am zis Eu aceste cuvinte, zice Mintuitorul, ucenicii mei au invatat ca tot ce mi-ai dat Tu vine de la Tine.

Eu n-am nimic care sa fie in acelasi timp si al tau, eu n-am nimic propriu si particular. Caci a zice cum ca are ceva lucru propriu si particular, aceia arata o posesiune deosebita.

Ucenicii mei au invatat ca invatatura mea si indemnurile mele vin de la tine. Si unde au invatat ei? Din cuvintele mele: iata cum i-am invatat eu, si nu numai ca i-am invatat aceia, ci si ca eu am iesit de la tine. In sfirsit, de aceia s-a atasat mai mult Mintuitorul in Evanghelia sa.

„Eu pentru acestia Ma rog” (9). Ce spui tu, Doamne? Tu-l inveti pe Tatal tau ca si cum el n-ar sti ceva lucru? Tu-i vorbesti ca si unui om care nu stie nimic ?

Ce inseamna aceasta deosebire pe care o pui acolo?

Nu vedeti fratilor, ca Mantuitorul nu se roaga decit pentru a le arata ucenicilor Sai iubirea pe care o are pentru ei?

Caci cela ce nu numai ca face ce poate, ci care-l chiama si pe altul sa faca la fel, da in aceia o marturie de o iubire mai mare.

Ce inseamna deci acest cuvant: ,,Pentru acestia Ma rog”?

Eu Ma rog, zice El, nu pentru toata lumea, ci pentru cei pe care mi i-ai dat.

Iisus Hristos se foloseste adesea de acesti termeni: „Pe care Mi i-ai dat”, pentru a-i invata pe ucenicii sai ca aceia este vointa Tatalui.

Apoi cum a zis adesea: „Ai Tai si Mie Mi i-ai dat”: pentru a inlatura impresia rea pe care ar fi  putut-o face aceia asupra sufletului lor, si sa-i impiedice sa creada ca Imparatia sa peste ei este cu totul noua, si ca ei veneau numai din aceia ca i-au fost dati, sa ascultam ce zice el: „Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei” (10).

In aceste cuvinte nu vedeti fratii mei, egalitatea care este intre Tatal si Fiul?

Caci, de teama ca auzind aceste cuvinte „Mi i-ai dat”, voi sa nu credeti ca cei ce au fost dati erau despartiti de Tatal si nu mai erau sub stapinirea lui; sau ca mai inainte ei nu erau sub stapinirea Fiului si nu-i apartineau lui de loc, el a inlaturat aceste doua banuieli deodata prin ceia ce a zis, ca si cum el ar fi vorbit asa: Cind ma auziti zicind Tatalui meu: „Pe care Mi i-ai dat” sa nu credeti pentru aceia ca pe cei pe care mi i-a dat ar fi despartiti de Tatal meu si nu ar fi mai fi dependenti de el; ceia ce este al meu este al lui; si la fel cind ma auziti spunind: „Ai Tai erau” sa nu credeti ca ei ar fi fost separati de mine si ale Tale sint ale Mele”.

Deci aceste cuvinte: „Pe care Mi i-ai dat” nu sint spuse in acest fel decit din ingaduinja, pentru ca tot Ceia ce este al Tatalui este si al Fiului, si tot ceia ce este al Fiului este si al Tatalui. Dar aceia nu se poate zice despre Fiul pe atita ca om, ci numai despre Fiul ca o existenta mai mare ” despre Fiul lui Dumnezeu”; caci nimeni nu ignora ca ceia ce este mai putin mare apartine la ceia ce este mai usor; dar invers nu este adevarat.

Ori, aici este o rasturnare: „Ceia ce este al Tatalui este si al Fiului, ceia ce este al Fiului este si al Tatalui”, si chiar aceasta rasturnare arata egalitatea „Tatalui cu Fiul”. Iisus Hristos, vorbind despre cunoasterea Tatalui si a Fiului, ne-a aratat inca altadata acest adevar prin aceste cuvinte: „Toate cite are Tatal ale Mele sint” (Ioan 16,15).

In sfirsit aceste cuvinte: „Pe care Mi i-ai dat”, si celelalte asemanatoare arata ca Iisus n-a primit ceia ce i-a dat Tatal sau ca un lucru strain, ci ca un bun care-i era lui propriu” si care-i apartinea in mod egal”.

El arata apoi motivul si dovedeste, zicind: „Si M-am preaslavit intru ei”, adica, eu am putere asupra lor, si ei ma vor slavi atunci cind vor crede in mine si in tine, si ne vor slavi la fel.

Caci daca Fiul nu este slavit in mod egal in ei, ceia ce este al Tatalui nu mai este al Fiului. Nimeni nu este slavit in cei asupra carora n-are putere.

2. Dar cum este slavit in mod egal? El este, fiindca toti mor pentru el, precuni si pentru Tatal, si toti il predica la fel cu Tatal, si fiindca zicind ca totul se face in numele Tatalui, ei zic la fel ca totul se face si in numele Fiului. „Si Eu nu mai sint in lume, iar ei sint in lume si Eu vin la Tine?” (11). Adica, cu toate ca nu ma mai vad in trupul meu, ei totusi ma vor preaslavi eu voi fi preaslavit in ei. Pentru ce repeta el adesea: Eu nu mai sint in lume, eu ti-i incredintez; si cind eram in lume eu ii pazeam? Daca se iau aceste cuvinte dupa litera, vor urma multe absurditati. Cum nu mai este el in lume, si atunci cind iese din ea, ii incredinteaza altuia? Acestea sint acolo cuvintele unui simplu om care se va desparti de ai sai pentru totdeauna.

Nu vedeti ca Mintuitorul vorbeste intr-un fel omenesc, si pentru a se acomoda la intelesul si la puterea celor care credeau ca prezenta Lui, lor le era necesara, pcntru a fi apoi in siguranta?

Iata pentru ce zice el: „Cind eram cu ei in lume, Eu ii pazeam”. Si cu toate acestea el adauga: „Si Eu vin la Tine” (Ioan 14,28): „Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacurilor” (Mt. 28,20).

Cum vorbeste El deci ca si cum ar trebui sa plece? Asa cum am spus-o, Mantuitorul vorbeste asa pentru a se potrivi gindului ucenicilor lui, si ca ei sa se usureze si sa aiba curaj in el auzind spunindu-se aceste lucruri, si incredintindu-i Tatalui sau.

Ei nu s-au supus la toate cuvintele acestea de mingiiere pe care le-au auzit, Mantuitorul ii recomanda in sfirsit Tatalui sau, si arata asa iubirea pe care o are pentru ei; este ca si cum ar zice: Parintele Meu, pentru ca tu ma chemi la tine, pune-i in siguranta pe acestia, caci eu ma intorc la tine.

Ce spui tu, Doamne? Nu mai poti sa-i pazesti tu? Eu pot. Pentru ce vorbesti atunci asa? Ca sa fie deplina bucuria Mea in ei, aceasta ca fiind inca destul de slabi si de nedesavirsiti, ei sa nu se mai tulbure cu toate acestea.

Mantuitorul face sa se vada prin aceste cuvinte ca El n-a vorbit decit pentru a-i mingiia, a-i pune in, odihna si pentru a-i bucura: altfel, el va parea ca se contrazice.

„Eu nu mai sint in lume, iar ei sint in lume” (11). Acela era gandul lor si dumnezeiescul Mantuitor are bunatatea sa se acomodoze la slabiciunea lor.

Daca ar fi zis: Eu ii pazesc eu insumi, ei nu l-ar fi crezut; pentru aceasta zice el: „Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau” (11) adica, prin grija ta. „Cind eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau” (12).

Iisus Hristos vorbeste inca precum un om si ca un profet. Si la fel el nu parea ca face ceva lucru in numele lui Dumnezeu. El zice: „Pe cei pe care Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decit fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura” (12).

Si altadata: „Dintre cei pe care Mi i-ai dat n-am pierdut pe niciunul” (Ioan 18,9). Dar totodata, nu numai fiul pierzarii s-a pierdut ci si multi altii dupa aceia; cum zice deci: „N-am pierdut pe nici unul?” Pe atita pe cit puteam, eu nu-i voi lasa sa se piarda; si aceasta o zice el mult mai clar in alta parte: „Nu-l voi scoate afara” (Ioan 6,38). Nu se va pierde din gresala mea, nu se va pierde pentru ca a fost respins si parasit. Caci daca ei se retrag in mod voit, eu nu-i voi atrage cu forta.

„Iar acum vin la Tine” (13). Nu vedeti ca Iisus Hristos tempereaza vorbirea sa intr-un fel omenesc? Pentru aceasta, daca vrea sa se foloseasca de cuvinte pentru a micsora maretia Fiului, se va micsora la fel cea a Tatalui.

Caci voi trebuie sa vedeti de la inceput ca Mintuitorul a vorbit pe atita pentru a invata si a institui, pe atita ca sa dea un sfat; el invata, instruieste prin aceste cuvinte: „Nu pentru lume Ma rog”; el sfatuieste prin acestea: „Si i-am pazit si n-a pierit nici unul din ei”; si: „Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat” si iarasi: „Cind eram cu ei in lume Eu ii pazeam”.

Dar se rezolva toate dificultatile acestea spunindu-se ca Mintuitorul vorbeste asa, pentru a se potrivi cu slabiciunea ascultatorilor sai.

Dupa aceia, cind zice, „Si n-a pierit nici unul dintre ei, decit fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura”.

Care Scriptura? Aceia care a prezis multe lucruri despre el. Dar cu toate acestea Iuda, nu s-a pierdut ca sa se implineasca Scriptura. Noi am explicat aceia cu mult mai sus: Noi am spus ca este un obicei al Scripturii de a vorbi asa, ca sa se foloseasca de expresii care se par ca arata cauza, atunci cind ele arata numai o parere.

Ori, pentru a injelege bine Scriptura, trebuie sa fim atcnti la totul, sa cercetam cu cxactitate toate lucrurilc, si caracterul persoanei care vorbeste, si subiectul, planul si felul de a vorbi al Scripturii, fara de care se cade in mari greseli”. „Fratilor nu fiti copii in ceia ce priveste intelepciunea” (I Cor. 14,20).

3.Trebuie sa-l urmam acest sfat al apostolului, nu pentru a dobindi intelegerea Scripturilor, ci pentru a ne rindui bine viata.

Copiii mici nu sint curiosi pentru lucrurile mari, ci ei admira ceia ce nu este de nici un pret. Ei privesc cu un ochi , avid si plin de bucurie un car, caii, un cos din pamint, de argila. Dar daca vine sa treaca imparatui intr-un car de aur, la care sint cai albi, si pompos impodobiti, ei nici macar nu-l privesc. Ei imbraca si pregatesc frumos papusile; dar daca vine in fata lor o persoana frumoasa, ei nu stiu s-o admire; si fac la fel cu privire la multe alte lucruri.

Multi oameni nu sint mai intelepti decit acesti copii: vorbiti-le despre lucrurile ceresti, ei nu va vor asculta; prezentati-le obiecte din pamint si din tina, ei le privesc curios si cu pofta, ca si copiii; ei admira bogatiile pamintesti si se leaga de ele; ei fac mare caz de slava si de placerile acestei vieti.

Dar acestea sint adevarate jucarii, adevarate copilarii: pe cind lucrurile ceresti ne procura adevarata viata, slava si odihna. Si inca, precum pling copiii, atunci cind li se iau papusile si jucariile, caci ei nu sint in stare sa doreasca bunurile adevarate si reale; asa se poarta si multi dintre cei ce se cred oameni. Iata pentru ce zice apostolul: „Nu fiti copii cu intelepciunea”.

Voi iubiti bogatiile imi veti zice mie, dar nu le iubiti pe cele adevarate si care ramin, ci pe niste jucarii de ale copiilor?

Astfel, daca vedeti pe cineva ca ia o moneda de plumb, si se straduieste sa o cistige va ginditi ca este un om foarte sarac? Si voi care adunaji lucruri mai rele chiar, va puneti in randul bogatilor. Aceia oare nu razvrateste mintea?

Adevaratul bogat, este omul care dispretuieste toate lucrurile prezente.

Nimeni in sfirsit, nimeni nu se va indemna sa rida si sa-si bata joe de aceste lucruri rele si invechite, de aur, si de tot ce n-are decit un pret mic si zadarnic, daca el nu este cuprins de iubirea pentru ceia ce este mai mare si mai inalt; precum nu se va dispretui moneda de plumb, daca nu ai moneda de aur.

Voi deci, atunci cind vedeti un om trecand, fara sa-l priviti, inaintea tuturor acestor lucruri de aici de jos, credeti ca aceasta dispretuire ii vine din aceia ca are ochii ridicati la cer la lumea superioara.

La fel, daca muncitorul jertfeste putin din graul lui, aceasta n-o face decit in nadejdea unui seceris mai bogat si mai abundent. Daca jertfim la fel ceia ce avem, chiar atunci cand nadejdea rodului este nesigura, trebuie cu atit mai mult sa facem la fel, atunci cind cistigul este sigur.

Pentru aceasta va rog si va indemn, fratii mei, sa nu ne facem rau noua insine, si sa nu ne lipsim, pentru putin pamint si putina tarina, de comorile cerului, aducind la liman un vas incarcat cu paie si cu uscaturi.

Hula si dispret pentru care ne vor numi: nebuni, nestapiniti, noi totusi nu vom inceta pentru aceia sa va facem atenti, si de a va predica chiar aceleasi adevaruri, nici de a va repeta la toti acest cuvint al proorocului: „Rascumparati pacatele voastre prin milostenii, si nedreptatile voastre prin fapte de mila spre cei saraci, si le legati la gatul vostru” (Dan. 4,24).

Nu faceti azi milostenie ca apoi maine sa nu mai faceti: trupul are nevoie in toate zilele de hrana, si sufletul la fel; sau mai sigur are nevoie sufletul de mai multa, si daca nu face fapte de milostenie, daca nu da, el devine si mai neputincios si mai urat.

Si nu-l neglijam in necazurile si in relelc lui: in toate zilele lacomia, mania, parerea de sine, calomniile, razbunarea, invidia, ii fac mari rani sufletului; trebuie deci sa-i aplicam vindecari; si milostenia este un medicament mare care se poate aplica la toate felurile de rani.

„Dati milostenie, zice Iisus Hristos, si toate lucrurile va vor fi curate”.

Dati milostenie din bunurile voastre, si nu din rapirile voastre: ceea ce vine din rapire nu ramane, nu sta chiar atunci cand se da saracilor.

Adevarata milostenie este aceia care nu este intinata cu nici o nedreptate: aceasta milostenie curata totul; este oare un lucru mai minunat ca a posti si de a se culca pe jos: cu toate ca aceia este foarte greu si prea ostenitor, totusi milostenia este de un pret mai mare si de un cistig mai mare.

Ea straluceste, ea hraneste si infrumuseteaza sufletul.

Uleiul nu-i intareste atita pe atleti, ca aceasta care da forta si vigoare celor ce se exerseaza in faptele de evlavie si de milostenie.

Sa ne ungem deci miinile noastre cu acest ulei, ca sa le putem ridica cu curaj impotriva dusmanilor nostri.

Cel ce ia hotarirea sigura sa-l ajute pe sarac, va alunga de la sine lacomia; cel se staruieste in ajutorul celui in nevoie, va alunga sigur minia, si nu se va mai umfla niciodata de mindrie.

Precum medicul obisnuit sa trateze bolnavii, se supune usor la un regim, invatat prin vederea neputintelor altora la care este supusa natura omeneasca; noi, la fel, daca ne dedicam in a ajutora pe cei saraci, ne vom exersa cu atit mai mult in lucrarea filozofiei, nu vom mai privi bogatiile cu ochi de admiratie, nu vom cinsti lucrurile prezente ca ceva mare.

Dar, dispretuind tot ceia ce este pamintesc, si ridicandu-ne la cer vom obtine usor bunurile vesnice, prin hatul si bunatatea Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia i se cuvine slava, Tatalui si Duhului Sfant, in vecii vecilor. Amin.

din „Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Sfantul Ioan Gura de Aur