Rusaliile – Sfantul Nicolae Velimirovici

Evanghelia despre Pogorarea Duhului Sfant

din „Predici”, Sfantul Nicolae Velimirovici

Când se seamana samânta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda înauntru ca s-o faca  creasca.

Când se planteaza pomul, puterea vântului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si întareasca radacina.

Când gospodarul îsi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samânta de cel mai mare pret în câmpul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfântului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.

Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii în câmpurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului sa respire în el, ca sa întemeieze Pomul Vietii.

Întelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si întelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare în acest salas si sa-l sfinteasca.

Mirele Dumnezeiesc Îsi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamântul cu un inel, si sa învesmânteze Mireasa în haina de nunta.

Toate urmau sa se întâmple asa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost fagaduit si Duhul Sfânt a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamânt a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavârsita?

O, cât de desavârsita este iubirea binevoitoare, ca sa arate ascultare desavârsita! Aceasta iubire desavârsita nu se poate arata desavârsit în nici un alt chip decât numai în ascultare desavârsita. Iubirea este cu grija mare în toata vremea si în tot ceasul, si cu dorinta si graba de a asculta pe cel iubit. Si din ascultare desavârsita vine, ca un izvor de lapte si miere, bucurie desavârsita, care face iubirea un lucru frumos.

Tatal are iubire desavârsita pentru Fiul si Duhul Sfânt; Fiul are iubire desavârsita pentru Tatal si pentru Duhul; si Duhul are iubire desavârsita pentru Tatal si pentru Fiul.

Datorita acestei iubiri desavârsite, Tatal este Slujitorul grabnic al Fiului si al Duhului, tot asa cum este Fiul fata de Tatal si de Duhul, si Duhul fata de Tatal si de Fiul.

Iubirea desavârsita Îl face pe Tatal slujitor desavârsit al Fiului si al Duhului; asa cum face Fiul Tatalui si Duhului, si Duhul Tatalui si Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidita nu se poate asemana cu iubirea împartasita de catre fiecare dintre Persoanele Dumnezeiesti, tot asa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealalta Persoana.

„Lucrul pe care Mi L-ai dat sa-l fac, l-am savârsit” (Ioan 17:4); „Faca-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arata aceste cuvinte ascultarea desavârsita a Fiului fata de Tatal?

„Parinte … Eu stiam ca întotdeauna Ma asculti” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazar; si mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: „Parinte, preaslaveste-Ti numele!” Atunci a venit glas din cer: „Si L-am preaslavit si iarasi Îl voi preaslavi” (Ioan 12:28). Nu arata toate astea ascultarea desavârsita a Tatalui fata de Fiul?

„Si Eu voi ruga pe Tatal si alt Mângâietor va va da voua, ca sa fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); „Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (15:26). Si într-adevar, în a cincizecea zi dupa Înviere, Mângâietorul, Duhul adevarului, S-a pogorât peste cei carora El le fagaduise. Nu arata aceasta, ascultare desavârsita fata de Fiul?

Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieste tuturor credinciosilor: „în cinste, unii altora dati-va întâietate” (Romani 12:10), se savârseste întru desavârsirea ei între Persoanele Sfintei Treimi.

Fiecare Persoana Se sârguieste sa dea cinste mai mare celorlalte doua decât Siesi; asa cum fiecare doreste, prin ascultare, sa Se faca pe Sine mai mic decât celelalte doua. Si daca nu s-ar arata aceasta nazuinta dulce si sfânta prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiasti cinstind pe celelalte doua si micsorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemarginita pe care o are fiecare Persoana fata de celelalte doua, atunci Dumnezeirea Treimica ar ajunge o Persoana fara identitate.

Deci, din iubirea nemarginita pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grabit sa pogoare la vremea potrivita peste Apostoli. Fiul stia cu siguranta ca Sfântul Duh Îl va asculta pe El, si de aceea El a facut fagaduinta sigura de pogorâre a Duhului peste Apostoli. „Voi însa sedeti în cetate, pâna ce va veti îmbraca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Sai.

Sa nu întrebati cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte ca aceasta putere de sus, Duhul Sfânt, voia sa Se pogoare peste ucenicii Sai. Domnul nu numai ca stia de mai înainte aceasta, dar El stie toate celelalte care urmeaza sa se întâmple pâna la sfârsitul veacurilor si dupa acest sfârsit.

Dar daca patrunzi mai adânc cu osebire în launtrul acestei întâmplari, veti vedea ca aceasta cunoastere mai dinainte si proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoastere mai dinainte si o proorocire numai în masura în care se refera la fapta din afara a acelei pogorâri: nu se refera la acceptarea si vointa Duhului de a face Voia Fiului, si de a Se pogorî.

Caci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnica si de buna voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Caci nu se spune în Evanghelie ca Iisus era „plin de Duh Sfânt” (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit ca se împlinise în El proorocia lui Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor” (Luca 4:18)?

Iata ca este lamurit ca Fiul se afla în unime nedespartita cu Duhul Sfânt si cu Tatal, în împartasire desavârsita de iubire, ascultare si bucurie.

Ungerea cu mir de catre Duhul dovedeste prezenta reala si vie a Duhului într-o persoana. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir sa spuna ceva despre Duhul Însusi, si Duhul sa nu stie; sau sa fagaduiasca împreuna lucrare cu acest Duh, si Duhul sa nu fie de acord dinainte?

Evanghelia de astazi arata si faptul ca Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum si faptul ca El se afla în împartasire desavârsita cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare si fiecare fagaduinta a Domnului.

„Iar în ziua cea din urma – ziua cea mare a sarbatorii – Iisus a stat între ei si a strigat zicând: Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea”.

Aceasta sarbatoare este Sarbatoarea Cortului, care se sarbatoreste toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul calatoriei iudeilor prin pustiu. Aceasta sarbatoare era sarbatorita în luna a saptea potrivit socotelii iudaice, corespunzator lunii noastre septembrie, si era sarbatoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sarbatorit vreme de sapte zile, si ultima zi trebuie sa fi fost cu totul mareata, fiind numita „mare”.

„Daca înseteaza cineva”, a strigat Domnul, „sa vina la Mine si sa bea”.

În Ierusalimul cel desert, era greu sa gasesti apa pentru multimile de oameni obisnuiti. Sacagiii carau apa de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apa în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul sa vorbeasca despre sete si apa? Probabil ca oamenii se plângeau de sete; probabil ca El Se uita la sacagiii care carau cu mare osteneala cobilitele lor grele cu apa din dealul Siloamului pâna pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situatia ca era ziua cea din urma, si Domnul a vrut sa foloseasca timpul ca sa aduca ideea setei duhovnicesti oamenilor cu inimi învârtosate, si ca sa le dea lor bautura duhovniceasca. Domnul spusese femeii samarinence: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Si El Se gândeste acum la aceeasi apa datatoare de viata, duhovniceasca, întrucât El cheama pe fiecare om însetat: „sa vina la Mine si sa bea!”

„Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apa vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred în El. Caci înca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus înca nu fusese preaslavit.)

Mai presus de toate Domnul arata nevoia credintei în El. El a fagaduit rasplata numai celor care au o credinta în El, si asta înseamna numai precum „a scris Scriptura”.

Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; caci iata, toti proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezatorul.

Ilie si Ioan Botezatorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu si înaintemergatori ai Domnului. Sfânta Scriptura vorbeste despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, nascut din Tatal din vesnicie si din Preasfânta Fecioara Maria în vremelnicie.

Când Apostolul Petru a marturisit o asemenea credinta în El, spunând: „Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a laudat asemenea credinta. Când cârmuitorii si carturarii au încercat sa-L puna pe El în încurcatura prin felurite întrebari fara limpezime, El i-a pus pe ei în încurcatura si le-a povestit citând din Sfânta Scriptura ca Mesia cel asteptat nu era numai Fiul lui David ci si Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45).

Voia lui este sa se creada în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlaturate, de la prima la ultima.

În afara de El, credinta este desarta, nadejdea este desarta si iubirea este fara de folos.

Dar credinta adevarata în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de catre cei care au credinta adevarata. Cum se poate întari aceasta? Din trupurile lor „râuri de apa vie vor curge”.

Prin „apa vie” se întelege aici Duhul Sfânt, dupa cum explica Evanghelistul: „Aceasta a zis-o despre Duhul”. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni sa se salasluiasca în el, si râul duhovnicesc, de viata datator va curge din trupul lui. Dar de ce „din pântecele (trupul) lui”?

Pentru ca trupul este salasul Duhului Sfânt, în sfinti, dupa cum spune Apostolul: „Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeste credinciosilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credinta în Fiul lui Dumnezeu.

Prin „trup” în sens mai restrâns, se întelege inima omului ca centru al vietii, atât trupesti cât si duhovnicesti. „Fiul meu”, spune înteleptul împarat, „pazeste-ti inima mai mult decât orice, caci din ea tâsneste viata” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: „Inima curata zideste întru mine, Dumnezeule, si duh drept înnoieste întru cele dinauntru ale mele” (Psalm 50:11). Si iarasi spune Apostolul Pavel: „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Sau în inimile voastre” (Galateni 4:6).

Si astfel din inima, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viata datator prin omul, în tot întregul lui, atât trupeste cât si duhovniceste. Urmeaza de aici faptul ca trupul credinciosului se va face o arma pentru duhul omului, si duhul omului o arma pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curatit, luminat, întarit si va fi facut fara de moarte prin acesti curenti ai Duhului, asa încât toate gândurile sale, întreaga iubire si lucrare se vor îndrepta catre viata vesnica. Curentul vietii sale va curge în vesnicie, si acela al vesniciei în viata sa.

Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, „înca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus înca nu fusese preaslavit”.

Adica: Duhul Sfânt înca nu fusese dat credinciosilor, cu toate ca El era cu Iisus. Duhul Sfânt înca nu-Si începuse lucrarea Sa în lume, întru toata plinatatea Sa si întru toata puterea Sa. Caci Domnul Iisus înca nu fusese preaslavit: jertfa Lui pentru omenire înca nu se sfârsise, si lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor înca nu se sfârsise.

În rânduiala mântuirii omului, Tatal este pe deplin lucrator în lume când El Îsi trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrator în savârsirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, si Duhul Sfânt este pe deplin lucrator în întemeierea, sfintirea si continuarea lucrarii Fiului.

Dar aceasta nu înseamna ca, atunci când Tatal este lucrator, Fiul si Duhul nu sunt; ca atunci când Fiul este lucrator, Tatal si Duhul nu sunt; si atunci când Duhul este lucrator, Tatal si Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toata plinatatea lucrarii Sale pe pamânt, Tatal si Duhul erau împreuna lucratori cu El, asa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, si asa cum spunea Domnul Însusi: „Tatal Meu lucreaza … si Eu lucrez” (Ioan 5:17).

Tatal si Fiul lucreaza împreuna si în acelasi timp. Duhul Sfânt face la fel, asa cum se vede din fagaduinta Domnului Iisus ca El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Sai, si ca El Însusi va ramâne cu ei „în toata vremea pâna la sfârsitul lumii”.

Dumnezeirea Treimica este deofiinta si nedespartita dar, în raport cu lumea zidita, Dumnezeirea Îsi savârseste lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostaza Dumnezeiasca si alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a fagaduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, asa încât se poate spune ca fagaduinta a venit atât de la Duhul Sfânt cât si de la Fiul.

Sa vedem acum în ce chip s-a împlinit aceasta fagaduinta, si cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, caruia Îi închinam noi astazi aceasta sarbatoare sfânta.

„Si când a sosit ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc”. La porunca Domnului lor, Apostolii au ramas în Ierusalim, si au asteptat „putere de sus” care sa le spuna ce vor urma sa faca. Ei erau uniti în suflet si în rugaciune, toti ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este multumit sufletul îi deosebeste sau îi face pe oameni asemanatori; si multumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una si aceeasi lucrare; sufletele lor erau pline de lauda a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplasera, si cu asteptarea celor ce urmau sa se întâmple.

„Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, împartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfânt”.

Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngeresti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pamânt, ci din cer; nu din vânturile pamântesti ci de la puterile ceresti. Acest zgomot arata pogorârea Împaratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul.

Duhul nu este foc, dupa cum nici porumbel nu este. El S-a aratat la Iordan „în chip de porumbel”, si acum Se arata ca un „foc”; în primul caz pentru a semnifica întreaga întelepciune si curatia Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, si aici pentru a semnifica putere ca de foc, caldura si lumina: o putere care arde pacatul, o caldura care aprinde inima si o lumina care lumineaza mintea.

Duhul nu are trup, si nu primeste nici un fel de trup, ci Se arata, potrivit trebuintei, în chip materialnic, care simbolizeaza cel mai bine sensul momentului. De ce, în aceasta împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperitt în chipul limbilor de foc, astfel ca s-a asezat câte o limba de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lamurit din ceea ce urmeaza:

„Si au început sa vorbeasca în alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai”.

Iata cum se lamureste faptul ca Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc.

Prima Sa lucrare a fost sa dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul ca, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pamântului, asa cum a aratat lamurit Domnul dupa Învierea Sa, poruncind ucenicilor Sai: „Mergând, învatati toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru ca iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul si Îl rastignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însusi a facut o noua alegere dintre toate popoarele de pe pamânt, zidind un nou popor ales, nu care sa aiba o singura limba ci un singur duh, un „popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu”. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos sa fi mers sa învete toate neamurile daca nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, acesti misionari ai Evangheliei, au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a întelege si vorbi în limbi straine. Ca oameni simpli, ei cunosteau numai limba aramaica, limba lor materna, si nici o alta limba. Daca acestia ar fi învatat multe alte limbi în chip obisnuit, când le-ar fi învatat? Nu le-ar fi trebuit viata întreaga ca sa învete atât de multe limbi câte i-a învatat pe ei într-o clipa Duhul Sfânt? Caci iata cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: „Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea si în Capadocia, în Pont si în Asia, în Frigia si în Pamfilia, în Egipt si în partile Libiei cea de lânga Cirene, si romanii în treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi!”

„Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Si toti erau uimiti si nu se dumireau”. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simpla, cu cautatura simpla si cu haine simple, si fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slavit în limba sa! Cum puteau sa nu se minuneze?

Cum puteau sa nu fie uimiti? Unii dintre ei, nestiind cum sa desluseasca ceea ce se întâmpla, au început sa spuna ca Apostolii erau beti. Dar, asa cum se întâmpla adesea, oamenii cinstiti par beti celor beti, si oamenii cu gândire dreapta par nebuni celor nebuni.

Legati de pamânt si beti cu de-ale pamântului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fusesera umpluti de Duh Sfânt, si care, ca purtatori de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul sa spuna? Oamenilor obisnuiti nu le plac surprizele, si atunci când vin surprizele acestia le întâmpina fie cu mânie fie cu batjocura.

Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel razboinic, care da buzna în casa altui om. El intra în casa a carei usa se deschide de bunavoie, si acolo unde El este asteptat ca Oaspete drag si îndelung asteptat. Apostolii L-au asteptat cu mult dor, si Acesta S-a pogorât peste ei si Si-a facut salas în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu racnet de amenintare, ci cu strigat de bucurie.

O, fratii mei, cât Se bucura de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrait prin cuvânt, când afla suflete curate care sunt deschise Lui si ard de dorul Lui!

Cu strigat de bucurie, El Se salasluieste în ei si le da lor darurile Lui cele bogate. El intra în ei ca un foc, ca sa arda de tot ultimele ramasite ale semintei pacatului; pentru ca lumina sa-i lumineze pe ei cu lumina cea cereasca care nu apune niciodata; pentru ca fierbinteala sa-i încalzeasca pe ei cu caldura sfânta a iubirii, cu care se încalzesc cetele îngerilor în Împaratia lui Dumnezeu.

Sf. Simeon Noul Teolog spune: „Precum lampa, desi este plina cu ulei si are fitil, ramâne în întuneric daca nu este aprinsa cu foc, tot asa si sufletul este stins si întunecat pâna când este atins de lumina si de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinta la vremea aceea.

Dar mai târziu, tot ca raspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei si alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul întelepciunii, darul vorbirii, darul îndurarii, darul pacii launtrice, darul statorniciei în credinta si în nadejde, darul iubirii de Dumnezeu si de aproapele.

Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelsugare si cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci si urmasilor lor si tuturor sfintilor din Biserica lui Hristos pâna în ziua de astazi, toate astea dupa nevoia si curatia oamenilor.

Prin lucrarile Sale pe pamânt, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatalui cât si Duhului Sfânt. De la primele zile ale vietuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse aceasta bucurie pe care a simtit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a facut pentru Acesta prilejul de a fi lucrator printre oameni în toata plinatatea puterii Sale.

Cu adevarat, El era lucrator în toata vremea si în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încatusati de pacat de la caderea lui Adam în pacat pâna la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stavilita si stingherita de pacatele oamenilor. El urma o cale strâmta printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vietii pentru ca acesta sa nu se ispraveasca cu totul.

El a lucrat si prin legile firii, si prin legile oamenilor, prin prooroci si împarati, prin artisti si întelepti – în masura în care puteau, si voiau, ca sa se lepede de ei pentru lucrarea Lui.

Oriunde cadeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în tarâna pamântului, aceasta era din caldura cu care El înflacara inimile oamenilor. Oricând un om întelept avea o strafulgerare a cunoasterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fara de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vietii care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca sa vada adevarul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui datatoare de viata.

Ori de câte ori omul care este cu adevarat demn, cu credinta în Dumnezeu si jertfelnic, a aparat dreptatea si adevarul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fara însufletire ori bucurie mare.

Acestea fusesera numai farâmituri aruncate întemnitatilor celor flamânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul pacatului si al mortii, si a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Sai înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunati, împaratesti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigat de bucurie si în plinatatea puterii Sale, Si-a facut salas în ei. Duhul Sfânt, care era înca mâhnit de pacatul lui Adam, a început înca o data lucrarea Lui nestrâmtorata a puterii si însufletirii între oameni.

Pentru o mai buna întelegere, va poate ajuta aceasta asemanare: soarele straluceste iarna si primavara, dar lumina si caldura lui nu poate face sa creasca nimic prin zapada iernii. Cu toate acestea, acelasi soare, care trimite aceeasi caldura si lumina, face sa încolteasca si sa creasca toate semintele semanate. Oamenii de stiinta ne spun ca partea pamântului, acolo unde este iarna, se îndeparteaza de soare, ca zonele acoperite cu zapada sunt asezate mai departe de soare, si ca acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat, si razele nu ajung nemijlocit. Primavara, acea parte a pamântului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zapada se apropie de soare, si lumina si caldura soarelui ajung ca raze directe.

De la Adam pâna la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pamântul iarna. Duhul Sfânt dadea lumina si caldura dar, din pricina rasucirii pacatoase a sufletului omului, si a îndepartarii lui de Dumnezeu, acesta a ramas înghetat, si nici un fel de roada nu putea înmuguri si creste din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului si l-a adus aproape de Dumnezeu, a curatit gheata si zapada de pe el, l-a arat si a semanat în el samânta sfânta.

Si atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primavara, sa nasca si sa puna în priveliste, prin puterea Lui, roade dulci si minunate în câmpul sufletului omenesc.

Iarna nu poate niciodata sa faca minunile cu care primavara împodobeste pamântul. Si în acelasi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, vietuind cu sufletele pacalite de gheata si zapada înselarii de sine, nu pot crede niciodata darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobeste pe cei care se apropie de El, si se aseaza sub razele nemijlocite ale luminii si caldurii Lui Dumnezeiesti.

Cum ar putea un eschimos, care s-a nascut si a trait toata viata în gheata si zapada, sa creada calatorul din pamânturile sudice, când acesta îi vorbeste despre copaci si pomi în floare, si pajisti acoperite cu flori multicolore, si despre coline verzi?

Tot la fel nici oamenii dintr-o tara îndepartata de Dumnezeu, înghetata si întunecata de pacat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când acestia începeau sa anunte vestile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatal care cheama la El pe toti cei care vor sa se numeasca fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trait printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morti întru putere si S-a înaltat întru slava; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei, si le-a dat lor daruri ceresti; despre tara plina de lumina, fara de moarte, din cer, de care ne desparte numai pacatul; despre curatia vietii care este cautata la noi pentru ca sa ne putem întoarce în tara noastra cea cereasca si sa ne facem însotitori si frati ai îngerilor în viata vesnica.

Unii credeau în aceste vesti pline de bucurie; altii nu. De la sfintii Apostoli au curs râuri de apa vie prin toata lumea. Unii s-au apropiat si au baut din destul din aceasta apa vie; altii nu au baut. Apostolii umblau printre oameni ca niste dumnezei, facând minuni, alinând fiecare întristare si tamaduind fiecare slabiciune, propovaduind pocainta si iertarea de pacate.

Unii i-au primit cu bucurie, dar altii i-au prigonit cu mânie si batjocura. Cei care i-au primit au simtit împartasirea lor cu Duhul Sfânt, si lucrarea Lui în ei. Si asa Poporul Sfânt sporea ca numar, si Biserica lui Dumnezeu se latea si se întemeia în lume. Asadar samânta a încoltit si a dat roada. Asadar casa adevarului, a carei piatra de temelie era Domnul Iisus, a fost sfintita de catre Duhul Sfânt, si s-a întins în toate cele patru colturi ale pamântului, turnurile sale ajungând pâna la cele mai mari înaltimi ale cerului.

Sarbatorind astazi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârsita pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie si ascultare nesfârsita, dorea sa coboare pe pamânt si sa ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, sa pomenim în laude de înaltare pe Preasfânta Fecioara Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli.

Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserica, ca si împartasirea de un singur gând, a sfintilor, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca prea-aleasa. „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioara.

Si ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat nastere Rodului Celui Preaslavit, mireasma caruia strabate cerul si pamântul, si prin care toti credinciosii sunt hraniti de la primul pâna la ultimul.

O, Preasfânta si Preacurata Maica Domnului, tu, zorii si leaganul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie si ascultare, ocrotitoarea si mijlocitoarea noastra înaintea tronului lui Dumnezeu, roaga-te neîncetat pentru noi, dimpreuna cu sfintii Apostoli!

Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevarului, vino peste noi, si Te salasluieste întru noi, si vietuieste întru noi ca putere, lumina si caldura, ca viata a noastra si bucurie a noastra! Curateste-ne pe noi de toata întinaciunea, si Bunule, mântuieste sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie si gurile noastre de laude, ca sa Te slavim dimpreuna cu Tatal si cu Fiul – Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.