Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr – Parintele Teofil Paraian

Duminica a 22-a după Rusalii
(Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr)
Lc. 16, 19-31

În viaţa aceasta ne pregătim locul de dincolo: raiul sau iadul

Să ne mărturisim credinţa, dar să nu smintim

Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi credincioşi,
În Sfânta Evanghelie de la Luca, în legătură cu intrarea biruitoare a Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, se spune – între altele – că atunci când Domnul era aproape de Ierusalim, la coborâşul Muntelui Măslinilor, ucenicii Lui îl lăudau cu glas mare pentru minunile pe care le-au văzut şi strigau zicând: ” Bine este cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!” (Lc. 19, 38).

Auzind aceste cuvinte de laudă, unii dintre fariseii care erau în mulţime au zis către Domnul Hristos: „învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii… „. Åži Domnul a zis celor ce doreau să înceteze lauda lui Dumnezeu: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 39).

Înţelegem din aceste cuvinte ale Domnului că sunt lucruri care trebuie spuse, sunt adevăruri care trebuie mărturisite, sunt cuvinte care nu trebuie tăcute, că avem datoria să ne angajăm într-o lucrare de preamărire a lui Dumnezeu, de răspândire a lucrurilor bune, să fim gata să mărturisim adevărul şi să înmulţim binele cu cuvântul şi cu fapta.

Tot în Evanghelia după Luca, în legătură cu vestirea cea bună adusă dreptului Zaharia, pe când el se găsea în templul din Ierusalim şi tămâia spre slujba lui Dumnezeu, îngerul Gavriil i s-a arătat şi a vestit că soţia lui, Elisabeta, pe care Zaharia o ştia stearpă, urma să-1 nască pe Sfântul Ioan Botezătorul. Dreptul Zaharia, auzind această veste, s-a mirat şi a avut o îndoială în suflet şi chiar a zis către înger: ” După ce voi cunoaşte eu aceasta? ” (Lc. 1, 18)

Atunci îngerul Gavriil i-a spus: ” Eu sunt îngerul Gavriil, cel ce stau pururi înaintea lui Dumnezeu, şi am fost trimis să-ţi binevestesc ţie acestea. Iată, vei rămâne mut până când se vor împlini acestea, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la timpul lor „(Lc. 1, 19-20).

Iată, iubiţi credincioşi, o împrejurare în care omului i se cere să fie mut. O situaţie în care s-a ajuns pentru îndoială, pentru necredinţă – „Iată, vei rămâne mut… „. Cu alte cuvinte, chiar de ar mai vrea să vorbească, nu mai poate. „Pentru că n-ai crezut cuvintelor mele, care se vor împlini la vremea lor… ” De ce vei rămâne mut ? Ca să nu răspândeşti necredinţa. Ca să nu răspândeşti îndoiala, ca să nu bagi în sufletul altora vreun gând care ar săpa la temelia mulţumirii lui, ar săpa la temelia lucrării lui. Tu nu crezi, dar, până când o să vezi, nu-ţi vei mai putea mărturisi necredinţa.

Suntem în faţa a două situaţii deosebite, în faţa unei împrejurări în care ni se cere să vorbim, să spunem, să lăudăm pe Dumnezeu şi alta în care ni se cere să tăcem, să amuţim. Cele care aduc necredinţă şi îndoială trebuie să le tăcem, iar pe cele care aduc credinţă şi întărire să le spunem, să le răspândim.

Ce anume s-a spus, în pildă, despre bogatul nemilostiv şi despre omul sărac? Fiecare-şi ducea viaţa lui aşa cum ne ducem fiecare dintre noi viaţa noastră. Åžtiţi de ce, iubiţi credincioşi? Pentru că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie, nu se trăieşte prin asemănare, fiecare are viaţa lui. Nu poţi ieşi din viaţa ta, ca să duci viaţa altuia şi nici altul nu poate ieşi din viaţa lui, ca să ducă viaţa ta. Fiecare are viaţa lui, pe care i-a dat-o Dumnezeu prin părinţii care 1-au adus în această lume, viaţa pe care şi-a croit-o el.

Oamenii mai învăţaţi vorbesc despre o ” memorie cosmică „, adică despre o minte care le cuprinde pe toate şi care vine la vreme şi ne spune: Uite ce-ai făcut atunci, ce-ai zis atunci. Aşa cum ne spunem şi noi, unii altora. Dar este şi o carte înăuntrul nostru, o carte a vieţii noastre, în care se scriu lucrurile pe care le facem şi care ne fac ceea ce suntem până în clipa de faţă; totul se scrie în noi.

Nu-i totuna că ai citit o carte bună sau rea şi că ai uitat-o. Pentru că chiar dacă ai uitat cartea pe care ai citit-o, de pe urma ei tot ţi-a rămas ceva, a intrat în însăşi compoziţia ta. De aceea e de mare însemnătate ce facem. E de mare însemnătate ce gândim. E de mare însemnătate ce citim. E de mare însemnătate ce ascultăm. Se vorbeşte de o întinare a minţii, de o întinare a ochilor, de o întinare a auzului prin lucruri care nu sunt folositoare, curate. Lucrurile acestea nu rămân numai în ochi, în minte, în auz, în pipăit, ci rămân în noi înşine, în sufletul nostru, ne fac ceea ce suntem noi.

Iubiţi credincioşi,
Bogatul acela nemilostiv şi săracul Lazăr îşi duceau fiecare viaţa lor. Unul se desfăta şi altul stătea necăjit, dar răbdător şi supus voinţei lui Dumnezeu. Aşa a fost dintotdeauna în viaţa aceasta şi toată lumea zice că sigur e cu putinţă până la sfârşitul lumii să fie şi bogaţi şi săraci.

Cei doi oameni din pildă s-au dus în lumea cealaltă, în aceea în care mărturisim noi când zicem: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului… ” şi că Domnul Hristos cel ce s-a înălţat la cer ” iarăşi va să vie să judece viii şi morţii. ..”şi când zicem: ” răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos să cerem”. Mărturisim că este o lume mai presus de lumea aceasta pe care o vedem şi pe care o simţim şi-n care trăim, în lumea cealaltă lucrurile nu mai sunt aşa cum sunt în lumea aceasta, ci în mod schimbat: bogatul ajunge la rău, în iad; săracul a ajuns la bine, în rai.

Pentru lucrurile acestea nu există, iubiţi credincioşi, nici o dovadă, ci dovada va fi când se vor împlini. Aşa a spus şi îngerul bine-vestitor către dreptul Zaharia: ” Cuvintele mele se vor împlini la vremea lor”. Deci, ceea ce am auzit noi astăzi în Sfânta Evanghelie se va împlini la vremea sa. Fiecare vom ajunge să ne convingem de aceste lucruri, dacă nu suntem convinşi, numai când ne vom întâlni cu ele. Åži atunci nu vom mai putea zice că n-a fost aşa.
Dar, dacă n-avem destulă credinţă, ar fi bine să rămânem muţi, să nu ne arătăm necredinţa, pentru că, zice sfântul Pavel în epistola către Timotei: ” cuvântul nostru va roade ca şi cangrena „.

Åžtiţi ce păcat mare e sminteala şi îndoiala? Dacă ne gândim la ceea ce a spus Domnul Hristos: ” iar cel ce va sminti pe unul din aceştia mai mici care cred în Mine, mai bine ar fi de el să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în râu ” (Mt. 18, 6), mai bine ar fi să moară mai înainte de a răspândi sminteala, pentru că sminteala rămâne şi după ce nu mai este omul care face sminteala.

Aici ne pregătim locul din lumea cealaltă

Bogatul (din pildă) îi cerea lui Avraam să-1 lase pe Lazăr să-i potolească setea. Răspunsul lui Avraam ne interesează acum în mod deosebit. A zis aşa: ” între noi şi voi mare prăpastie este [e vorba de depărtarea între rai şi iad, între fericire şi nefericire], e o distanţă mare.

Aici doar ne pregătim locul din lumea cealaltă. Cuvintele acestea: ” între noi şi voi mare prăpastie este „, se potrivesc şi pentru viaţa pe care o trăim noi. Toţi oamenii buni sunt depărtaţi de oamenii răi. Toţi oamenii cumsecade sunt depărtaţi de oamenii care nu sunt cumsecade, chiar dacă trăiesc împreună. Sunt de multe ori în aceiaşi familie. Nu se potriveşte soţul cu soţia, nu se potrivesc părinţii cu copiii, nu se potrivesc fraţii între ei. De ce? Pentru că între unii şi alţii e mare prăpastie.

Ce fel de prăpastie? Să ştiţi că nu vin toţi oamenii la fel în lumea aceasta: unul aduce o moştenire rea, altul una bună; din părinţi, din bunici, aduc în lumea aceasta o moştenire. Talanţii pe care îi dă Dumnezeu în existenţa lor. Åži această stare cu care vine omul, îl desparte de la început pe unul de celălalt.

Åži zice câte cineva: ” Mă, parcă nu-s fraţi ăştia „. Åži totuşi sunt fraţi. Dar unul aduce o moştenire rea, din străfunduri de existenţă, şi altul aduce o moştenire bună, tot din străfunduri de existenţă. Dar nu-i numai atâta. Omul trăieşte, fiecare într-un fel, fiecare învaţă ceva: o meserie, o învăţătură şi cu ceea ce face, se face şi el pe el însuşi. Åži iarăşi se face distanţă între oameni.

Bunătatea unuia, răutatea celuilalt, îi desparte pe unul de altul. Pentru că omul e fiinţa care gândeşte. Mai ales gândurile-i despart pe oameni, în viaţă nu-i aşa, ca la socoteli, că 2 plus 2 totdeauna fac 4, că 4 fără unu totdeauna-i 3. Nu-i aşa! Ci fiecare om gândeşte cu gândurile lui, fiecare om are mai întâi viaţa care a trăit-o şi apoi înţelegerea la care ajunge. Åži de aceea nu se pot oamenii înţelege unii cu alţii, pentru că nu au toţi acelaşi fel de viaţă şi fiecare are viaţa lui şi viaţa îi formează gândirea şi după această gândire îşi formează viaţa, că este o legătură între ceea ce gândeşte omul şi ceea ce face, şi apoi între ceea ce face şi ceea ce gândeşte.

Smerenia şi dragostea reduc distantele (prăpăstiile) dintre noi

Ce-i întâi, gândul sau fapta? Câteodată-i gândul, câteodată-i fapta. Åži fapta pregăteşte gândul şi gândul pregăteşte fapta, şi aşa se face că ” între noi şi voi mare prăpastie este „. Oamenii care se potrivesc între ei înseamnă că au cam acelaşi mod de viaţă, s-au silit cam la fel, s-au supus voinţei lui Dumnezeu, întrebarea este: cum putem, în această lume, să desfiinţăm distanţele dintre noi? Că în lumea cealaltă, prin puterile omului nu se mai poate face nimic, dar în lumea aceasta se poate. Ce se poate? Ce ne leagă între noi, şi ce ne desparte.

Ne despart răutăţile, adică oamenii buni cu cei răi nu pot fi laolaltă, chiar dacă se silesc. Omul cel bun îl îngăduie pe celălalt, îl ajută, dar oamenii răi nu suferă nimic, n-au nici un fel de îngăduinţă, sunt gata numai să dărâme în jurul lor ca să poată trece ei să-şi facă drum.

Se întâmplă de multe ori că omul face răul, dar gândeşte că face binele. Gândiţi-vă la aceia despre care spune Sfânta Evanghelie că va veni vremea când cei ce vă vor ucide să creadă că aduc slujbă lui Dumnezeu. Auziţi, iubiţi credincioşi, că omul, care omoară pe cineva, să creadă că aduce slujbă lui Dumnezeu! Cum putem oare să ieşim din distanţele acestea? Cum să înlăturăm prăpăstiile acestea, să nu mai fie bogaţi de înţelepciune şi săraci de
înţelepciune? Să nu mai fie bogat de rele şi sărac de bine? Să fie toţi săraci de rele şi bogaţi de bine? La aceasta nu se poate ajunge uitându-ne spre cer sau dorind numai.

Eu am călătorit cu nişte prieteni de-ai mei de câteva ori şi aşa bine ne-am înţeles, pentru că fiecare dintre noi căuta să facă cum doreşte celălalt. Ei se credeau în programul meu şi eu mă credeam în programul lor. Asta înseamnă să treci peste distanţe, peste prăpăstii. Să ai această dorinţă de a face binele pentru altul; în familie de pildă: soţul să se gândească mereu la fericirea soţiei, soţia mereu la fericirea soţului; copiii la bucuria părinţilor; părinţii la bucuria copiilor, şi atunci se desfiinţează distanţele.

Dar dacă fiecare spune că numai el are dreptate, că el ştie, că celălalt trebuie să asculte, că celălalt trebuie să se supună, atunci distanţele (prăpăstiile) nu se desfiinţează. Sigur că sunt situaţii când cel cu experienţă porunceşte, cel cu mai puţină experienţă se supune. Gura iadului, după Sfântul Grigorie Sinaitul, este neascultarea, nesupunerea, răzvrătirea. Åži smerenia e poarta raiului.

Ei, vedeţi, iubiţi credincioşi, care-i începutul? O încercare de a se lăsa omul unul după altul, nu ca să faci rău, ci ca să faci bine. Åži apoi, mergând în smerenia care-i mai presus decât lumea aceasta, spune tot Sfântul Grigorie Sinaitul în Filocalia vol.7, că smerenia-i mai presus de lumea aceasta şi dacă ne silim să avem smerenie, trecem mai presus de lumea aceasta, ajungem în împărăţia dragostei, care-i iubire. Dar să ştiţi că şi cei care iubesc, până la urmă tot numai cu cei care iubesc se pot uni într-un gând curat.

Se spune în Pateric că un cuvios a fost întrebat: ” De ce fugi de noi?” Åži el a zis: „Pentru că cei din ceruri sunt mii şi milioane şi au aceiaşi voie, iar oamenii au multe voi şi nu pot sta cu oamenii care-s feluriţi. Dumnezeu ştie că vă iubesc de la starea mea, dar nu pot fi cu toţi – şi cu unul care vrea bine şi cu unul care vrea rău şi mai bine stau cu Dumnezeu care vrea tot binele „.

Se spune că săracul Lazăr a fost rugat de către bogat să meargă pe pământ să spună cum e dincolo, pentru ca oamenii să se îndrepte, mai ales cei din casa lui, ca să nu meargă la rău. Răspunsul e foarte semnificativ: „Au pe Moise şi pe prooroci, să creadă în ei”.

Luaţi aminte, că n-a zis Domnul Hristos de pildă: «Au Evanghelia şi Apostolul, să creadă, ci au pe Moise şi pe prooroci». De ce? Pentru că pilda a fost spusă până când Evanghelia nu se răspândise în lume şi Domnul Hristos nu se putea referi la ceva de viitor, ci s-a referit la ceva din vremea aceea. Să creadă în cele pe care le aveau ei până atunci.

Noi avem mult mai mult decât cele din vechime. Avem Evanghelia, avem învăţătura Sfinţilor Apostoli, avem învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Să credem în ele şi atunci va veni şi vremea când, crezând în ele, ne vom schimba spre bine, vom putea aduce mărire lui Dumnezeu ca apostolii, care cu glas tare preamăreau pe Dumnezeu, chiar dacă vor mai fi farisei dintre aceia care vor mai zice: „învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii”. Aceia nu-s vrednici să vorbească, nu-s vrednic să spună ceva, şi de aceea, noi să ne ţinem calea de a preamări pe Dumnezeu prin sfintele slujbe, de a preamări pe Dumnezeu prin rânduielile Sfintei Biserici.

Iar dacă avem îndoială, dacă suntem gata să răspândim relele şi spurcăciunile, atunci să rămânem muţi, aşa cum a fost sortit să rămână mut, o vreme scurtă, şi Dreptul Zaharia.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugăciunea Maicii Preacurate şi ale tuturor sfinţilor, să ne întărim în gânduri bune, să ne întărim în dorinţa de a spori binele, în dorinţa de a curma relele din noi.

Să ne ajute Dumnezeu să desfiinţăm distanţele dintre noi, să dorim fiecare binele celuilalt, întru aceasta să se preamărească Dumnezeu, care este unirea tuturor, spre fericirea noastră, aici pe pământ, spre fala lui veşnică şi spre fericirea cea veşnică în care nădăjduim să ajungem, după ce vom trece din viaţa aceasta. Amin!

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian