Sf.Ioan Gura de Aur_Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic

din „Comentar la Evanghelia de la Ioan”
Sfantul Ioan Gura de Aur
Editura „Pelerinul Roman” – Oradea

OMILIA 80

„Acestea a grăit Iisus şi, ridicînd ochii Săi spre cer, a zis: Pîyrinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”(CaoA7, Vers.1- Vers.5).

1. Sf. Gură de Aur îi ruşinează pe Arieni şi pe Anomei care negau divinitatea lui Iisus Hristos.

2. Fiul este la fel Dumnezeu ca şi Tatăl.

3. Noi vom lua parte la slava lui Iisus Hristos după măsura noastră, după credinţa noastră şi după faptele noastre. Cît este de mizerabil a se lipsi de această slavă: să suferim totul cu bucurie pentru a o dobîndi. Dispreţul bogăţiilor pe care va trebui să le părăsim într-o zi. Bunurile pe care le avem nu sînt ale noastre. Noi facem, totul pentru trup: nu facem nimic pentru suflet. împotriva fastului. De cîţi oameni ai nevoie atîţia stăpîni ai. înmulţirea nevoilor, înmulţirea robilor. Un stăpîn este rob al slujitorilor săi. Robia măreţiei şi a fastului. Adevărata libertate constă în a nu avea nevoie de nimeni: cea dimprejur, este a avea puţină nevoie. A nu se folosi de bunurile pe care le ai: aceasta nu înseamnă a le stăpîni, ci a fi stăpînit de ele.

1. „Cel ce va face şi va învăţa” zice Iisus Hristos, „acela mare se .va chema în împărăţia cerurilor” (Mt. 5,19) şi pe bună dreptate. Este uşor a filozofa în cuvinte, dar a pune în practică regulile înţelepciunii, aceia este mare şi demn de un suflet tare şi generos, lată pentru ce Iisus Hristos vorbind despre răbdare, se propune pe sine însuşi drept exemplu şi ne porunceşte ca să-l luăm ca modelul nostru, lată pentru ce, după ce ne-a dat acest aviz şi această învăţătură, el se pune să se roage, pentru a ne învăţa că în ispite şi în necazuri trebuie să ne desprindem de totul şi să ne punem în Dumnezeu scăparea şi încrederea. Căci, după ce le-a zis ucenicilor săi: „Necazuri veţi avea în lumea aceasta” şi a aprins sufletul lor, el îi ridică printr-o rugăciune, aşteptînd ca ei să-l privească încă precum este un om. Chiar pentru a coborî la slăbiciunea lor face această rugăciune, la fel cum a făcut-o la învierea lui Lazăr, pentru motivul pe care-l arată cu aceste cuvinte: „Eu am spus acestea pentru poporul de lîngă Mine, ca ei să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 11,12).

Este foarte bine veţi zice voi, era nevoie ca Iisus Hristos să facă aşa înaintea evreilor; dar pentru ce face la fel pentru ucenicii săi? Era potrivit ca el să facă aşa cu privire la ucenicii săi. Oameni care după ce au văzut atîtea şi aşa de mari minuni, ziceau: „Acum vedem că Tu ştii toate” (Ioan 6,30) aveau mai multă nevoie de învăţături şi de dovezi decît ceilalţi toţi. Dar fiţi atenţi fraţii mei, că evanghelistul nu numeşte această faptă o rugăciune, el zice: „Iisus ridicînd ochii Săi la cer”. Prin care face să se înţeleagă că era mai mult o convorbire pe care-o avea Fiul cu Tatăl său, decît o rugăciune. Căci dacă altădată vorbeşte despre rugăciune, dacă îl arată pe Domnul pe atîta în genunchi, pe atîta ridicînd ochii săi la cer, nu vă tulburaţi de loc: aceasta o face pentru a ne învăţa că trebuie să stăruim în rugăciune, că, noi stînd jos trebuie să privim cerul, nu numai cu ochii trupului, ci şi cu ochii duhului; şi la fel trebuie să ne punem în genunchi şi să ne frîngem inimile noastre. Căci Iisus Hristos n-a venit numai pentru a ni se arăta nouă, ci la fel pentru a ne învăţa virtutea nespusă. Un învăţător deci nu trebuie să se mulţumească să înveţe din vîrful buzelor, el trebuie să înveţe la fel cu exemplul şi prin faptele sale.

Să ascultăm deci ce zice el acum: „Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească”. Prin aceste cuvinte, dumnezeiescul Mîntuitor ne arată încă şi că el nu merge la moarte în ciuda sa. Cum va merge el împotriva sa la moarte şi involuntar, el care o cere şi i se roagă pentru aceia, el care o numeşte slavă, nu numai a celui ce trebuie să fie răstignit, ci şi a Tatălui său? Căci aceia s-a întîmplat: nu numai Fiul a fost slăvit, ci şi Tatăl. înainte de cruce, evreii nu cunoşteau chiar nici pe Tatăl: „Israel nu M-a cunoscut” (Is. 1,3); dar după cruce, tot universul a alergat la el.

Iisus Hristos ne învaţă apoi de ce fel de slavă şi în ce fel îl va slăvi el pe Tatăl său: „Precum l-ai dat stăpînire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui” (2). A face în continuu bine, în aceia constă slava lui Dumnezeu. Ce vreau să spună acestea: „Precum I¬ai dat stăpîni re peste tot trupul”? Prin aceia Mîntuitorul arată că propovăduirea nu va fi închisă numai în ludeia, ci că ea se va răspîndi în lumea întreagă; şi el pune primul fundament al chemării neamurilor. Cum el a zis: „Nu mergeţi la neamuri” (Mt. 10,5) şi cum trebuia să zică apoi: „Mergînd învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28,19), el face să se vadă că aceia era voinţa Tatălui său, aşteptînd ca aceia să necăjească şi să-i scandalizeze foarte mult pe evrei şi chiar pe ucenici. în sfîrşit cînd apoi se adăugau neamurile la ei, ei nu mai sufereau cu răbdare” şi ei nu le-au primit cu inimă bună şi cu bucurie”, ca atunci cînd au primit harul Duhului Sfînt şi învăţătura lui; căci, această unire îi îndepărta foarte mult pe evrei. Deci după ce a coborît Duhul Sfînt peste ucenici cu atîta strălucire şi putere, Petru, la întoarcerea la Ierusalim, a avut multă grijă să evite reproşurile evreilor, atunci cînd le-a spus ce i s-a întîmplat lui şi cum a văzut acea pînză mare (Fap. 10).

Dar ce înseamnă aceste cuvinte: „l-ai dat stăpînire peste tot trupul”? Eu le voi pune această întrebare ereticilor: Cînd a primit Iisus Hristos această putere peste toţi oamenii? Oare înainte de a-i fi creat sau după aceia? Căci după ce a fost răstignit şi a înviat a zis: „Datu-Mi-s-a toată puterea. Drept aceia mergînd învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28,28,19). Ce oare? El nu avea în sinevputerea lucrărilor sale? El i-a făcut pe oameni şi după ce i-a făcut nu mai are autoritate asupra lor? Dar, de la început Scriptura ne arată că el făcea toate lucrurile; este văzut pedepsindu-i pe unii ca păcătoşi, îndreptînd, chinuind pe alţii, ca ei să se îndrepte şi să se întoarcă. El zice: „Eu nu-i voi ascunde slujitorului Meu Avraam ceia ce voi face” (Gen. 18,17). Altora, el le dă laude şi răsplăţi pentru că au făcut binele. Oare atunci avea Fiul puterea aceasta, ca apoi s-o piardă, şi ca acum s-o primească din nou? şi care diavol va îndrăzni să vorbească aşa? Dar dacă, şi atunci, şi acum, el are aceiaşi putere egală, căci ei zice: „Precum înviază Tatăl morţii şi le dă viaţă, tot aşa Fiul dă viaţă căruia voieşte”(Ioan 5,21).

Ce înseamnă acest cuvînt? lată: El trebuia să-i trimită pe ucenicii săi la neamuri; de teamă ca ei să nu creadă că el scotea ceva nou, din cauza a ceia ce a zis mai înainte: „Nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Mt. 15,24) el arată că aceiaşi este şi voinţa Tatălui său. Căci dacă dumnezeiescul Mîntuitor vorbeşte cu atîta modestie şi smerenie, voi nu trebuie să vă miraţi fiindcă el în acest fel îi învăţa atunci pe ucenicii săi, şi pe cei ce trebuiau să vină după ei. Åži iarăşi, cum am spus-o, prin aceste expresii de jos şi smerite, el făcea să se cunoască în mod simţit că el nu se smerea aşa de mult decît pentru a potrivi vorbirile sale la înţelesul şi la slăbiciunea ucenicilor săi şi a ascultătorilor săi.

2. Dar ce vrea să zică aceia: „Peste tot trupul”? Nu toţi oamenii au crezut. Dar Iisus Hristos a făcut pentru ei tot ce a putut, ca ei să creadă toţi. Căci dacă n-au primit toţi cuvîntul lui, nu este greşeala învăţătorului, ci este greşala celor ce n-au vrut să-l primească. „Ca să dea viaţă veşnică tututor acelora pe care Tu i-ai dat Lui.” Dacă Mîntuitorul se foloseşte aici încă de expresii omeneşti, nu fiţi surprinşi; el face aşa pentru motivele pe care le-am explicat altădată, şi pentru a evita să vorbească măreţ despre sine însuşi: ceia ce i-ar fi supărat pe ascultătorii săi, care n-aveau încă despre ei o părere destul de mare. Sfîntul Ioan cu toate acestea, cînd vorbeşte în propriul lui nume, el se foloseşte nu de aşa termeni, ci de termeni mai înalţi şi mai sublimi? „Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1,3). în care se vede, nu că el nu ar fi avut această putere, dacă el n-ar fi primit-o, ci că el le dădea şi la alţii putere” Puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu”. Sfîntul Pavel îl arată egal cu Dumnezeu.

Dar Mîntuitorul pune întrebarea sa într-un fel mult mai omenesc în aceste cuvinte; „Ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai dat Tu Lui. Åži aceasta este viaţa veşnică; Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (3). Iisus Hristos zice; „Singurul Dumnezeu adevărat”, spre deosebire de aceşti dumnezei falşi care nu sînt dumnezei; şi le face această observaţie ucenicilor săi, fiindcă el îi va trimite la neamuri.

Căci dacă ereticii nu primesc această explicaţie, şi dacă stăruiau să nege că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, din cauza acestui termen „singurul”; gîndind aşa, ei ajung şi să spună că nu este Dumnezeu; căci Iisus Hristos zice „Voi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu” (Ioan 5,44) Ce oare! Fiul nu va fi Dumnezeu? Dar dacă Fiul este Dumnezeu, şi Fiul Singurului Tată, este evident, şi că el este adevărat Dumnezeu, şi că el este Fiul celui care se numeşte singurul Dumnezeu adevărat. Ce oare! atunci cînd zice sfîntul Pavel „Oare numai eu singur şi Varnava?” (I Cor. 9,6) oare el îl exclude pe Varnava? Nicidecum, acest cuvînt nu este pus decît prin opoziţie la ceea ce fac alţii. Căci dacă Fiul nu este adevărat Dumnezeu, cum mai este el adevărat? căci a zice: „adevărat” este mai mult a zice „adevărat”. Cel ce nu este cu adevărat om, ce vom zice noi vă rog că este el? nu vom spune că el nu este om? La fel, dacă Fiul nu este adevărat Dumnezeu, cum mai este Dumnezeu? cum ne face el pe noi dumnezei, şi fii ai lui Dumnezeu, nefiind adevărat Dumnezeu? Dar noi am tratat prea exact în altă parte această materie, pentru aceia să ne urmăm subiectul nostru.

„Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pămînt” (4). Iisus Hristos zice foarte bine; „pe pămînt”, fiindcă Tatăl era slăvit în cer, avînd slava pe care i-o dă natura sa, şi fiind închinat de îngeri. Mîntuitorul nu vorbeşte deci despre slava care-i este proprie esenţei lui. Această slavă, chiar cînd nimeni nu l-ar slăvi, el o are cu totul întreagă şi deplină; dar el vorbeşte despre slava pe care trebuie să i-o dea oamenii prin cultul şi prin cinstirea lor. Pentru aceasta cuvîntul acesta „preaslăveşte-Mă” trebuie înţeles la fel.

Pentru a vă arăta că el vorbeşte de acest fel de slavă, ascultaţi ce zice apoi „Lucrul pe care Mi L-ai dat să-f fac, l-am săvîrşit”. Dar el era încă la început, sau abia a început. Cum zice el deci „L-am săvîrşit”? El zice; sau fiindcă el a făcut totul din ceia ce trebuia să facă, sau fiindcă vorbeşte despre ceia ce trebuie să se petreacă, ca fiind deja petrecut; sau mai bine să spunem că totul s-a săvîrşit deja din moment ce el a plantat rădăcinile binelui, din care trebuia în mod firesc să se*nască rodul; şi că el îl cunoştea îi va ajuta şi pe cei ce vor veni mai tîrziu la el. lată pentru ce zice el încă în aceste cuvinte cu îngăduinţă; „Pe care Mi l-ai dat să-l fac”. Dacă aceasta ar fi fost că ascultînd şi învăţînd ar fi împlinit Fiul lucrul, lucrul lui ar fi fost mult mai presus de slava pe care trebuia să i-o aducă Tatălui său. Dar, un mare număr de martori arată într-un fel vizibil şi descoperit că Iisus Hristos din propriul îndemn a făcut ceia ce trebuia să facă. Ascultaţi spre exemplu, ceia ce zice sfîntul Pavel; „Atît ne-a iubit încît s-a dat pe sine pentru noi: (Gal. 2,20) Åži; „S-a smerit pe Sine chip de rob luînd” (Filip, 2,7). Åži încă ceia ce zice sf. Ioan; „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl aşa v-am iubit Eu pe voi”.

„Preaslăveşte-Mă, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o mai înainte de a fi lumea” (5). Åži unde este această slavă? Că el a fost fără slavă înaintea oamenilor fiind îmbrăcat în trup, fie; aceia nu este de loc uimitor; dar pentru ce cere el să fie slăvit înaintea iui Dumnezeu? Mîntuitorul vorbeşte aici despre întruparea sa, şi vrea să spună că natura sa trupească n-a fost slăvită încă, că nu şi-a dobîndit încă nestricăciunea, că ea n-a luat parte încă la acest tron regesc, lată pentru ce n-a zis el „Preaslăveşte-mă pe pămînt, ci „La Tine însuţi”.

3. Noi la fel vom lua parte la această slavă după măsura care ne este proprie (Efes. 4,16), dacă sîntem veghetori, lată pentru ce zice sfîntul Pavel „Dacă pătimim împreună cu Hristos, ca împreună cu El să ne şi preamărim” (Rom. 8,17). Deci ei sînt vrednici de toate lacrimile noastre, cei care, avînd în vedere o aşa de mare slavă, îşi întind lor înşişi curse prin laşitatea şi prin nepăsarea lor. Åži, dacă n-ar fi de loc iad, ei tot vor fi cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii, pentru că putînd să împărătească cu Fiul lui Dumnezeu şi să se bucure de slava lui, ei se lipsesc pe sine înşişi de un bine aşa de mare şi atît de strălucit. Åži, în sfîrşit, ar fi trebuit să cădem sub mii de morţi, să dăm mii de trupuri şi mii de vieţi în fiecare zi, nu ar trebui să suferim noi toate lucrurile acestea pentru a dobîndi o slavă atît de strălucită şi aşa de imensă?

Dar acum nu dispreţuim nici măcar bogăţiile; aceste bogăţii, pe care într-o zi va trebui să le părăsim, chiar în ciuda noastră. Noi nu dispreţuim de loc bogăţiile, care ne leagă de o mulţime de rele şi le înmulţesc în fiecare zi; care vor rămîne aici şi care nu sînt ale noastre. Noi nu facem decît să folosim nişte bunuri a căror proprietate n-o avem chiar cînd le moştenim de la părinţii noştri. Dar atunci cînd se va deschide iadul sub picioarele noastre, cum vom putea suferi acest vierme care nu moare niciodată. Acest foc care nu se stinge, această scrîşnire a dinţilor? Pînă cînd vom amîna să ne deschidem ochii?

Pînă cînd ne vom petrece zilele în nimicuri, în împotriviri şi în războaie, în vorbe zadarnice şi fără rost? Noi cultivăm pămîntul, ne îngrăşăm trupurile, şi neglijăm sufletul nostru; noi n-avem nici o grijă de ceia ce este nevoie, şi ne neliniştim pentru lucruri frivole şi zadarnice. Noi construim mausolee mari, cumpărăm palate uriaşe, sîntem înconjuraţi de un cortegiu mare de robi din toate neamurile; ne punem intendenţi şi tot felul de slujitori pentru pămîntul nostru, pentru casele noastre, pentru comorile noastre; şi n-avem nici o grijă de sufletul nostru şi îl lăsăm în părăsire! Care va fi sfîrşitul acestor lucruri? Avem noi de umplut mai mult decît un pîntece? Trebuie să întreţinem noi mai mult decît un trup? Pentru ce atîta grijă şi atîta tumult? Acest suflet, pe care ni l-a dat Domnul, pentru ce-l împărţim noi aşa, pentru ce îl risipim între atîtea slujiri Åži oficii, creindu-se nouă înşine slujiri crude? Cel ce are nevoie de multe lucruri este rob a multe lucruri, cu toate că el se pare că este mai presus de ele; el este însuşi slujitor al slujitorilor săi şi depinde mai mult de ei decît ei de el, făcîndu-şi un altfel de robie mai rea decît a lor. U este rob în altfel, neîndrăznind să meargă nici în piaţă, nici la baie fără casnicii şi slujitorii săi; dar ei merg adesea în toate părţile fără stăpînui lor. Cel se se pâre că este săpînul nu îndrăzneşte să iasă din casa sa, dacă el n-are lumea lui cu el şi dacă iese vreodată din casă fără însoţitori se crede că este de rîs.

Poate cineva rîde de noi, auzindu-ne vorbind în acest fel; dar chiar în aceia sînt mai vrednici de lacrimile noastre. Åži pentru a vă arăta că aceia este o adevărată robie, eu vreau să vă pun o întrebare; aţi vrea să aveţi pe cineva să vă pună bucata de pîine la gură sau paharul la buze? Nu v-aţi gîndit atunci că sînteţi vrednici de milă? Căci dacă, pentru a face un pas, voi aveţi nevoie totdeauna de însoţitori şi de ajutoare, nu vă veţi crede cei mai nefericiţi dintre oameni? lată sentimentul pe care ar trebui să-l aveţi voi; iată ce ar trebui să gîndiţi despre fastul vostru. Căci, dacă aceştia ar fi oameni sau animale care vă poartă, aceia nu este nimic, este o egală robie. Spuneţi-mi vă rog, ce-i deosebeşte pe îngeri de noi, dacă nu că ei nu sînt constrînşi de nevoi comune ca şi noi?

Aşa cu cît avem mai puţină apropiere de starea lor, cu atît sîntem mai depărtaţi de ei şi adînciţi în această viaţă nenorocită. Åži pentru a şti dacă eu spun adevărul, întrebaţi-i pe bătrîni, întrebaţi-i care perioadă din viaţa lor o cinstesc mai mult, sau pe aceia în care au fost robi nebuni ai tuturor nevoilor acestora, sau pe aceia în care ei s-au desprins de ele? Dacă vi le amintim, este că tinerii, îmbătaţi de poftele lor nu mai simt acul patimii robiei. întrebaţi-i pe cei ce suferă de febră, întrebaţi-i cînd se simt fericiţi, dacă aceasta este cînd se simt rău şi beau mult, atunci cînd au nevoie de multe lucruri; sau atunci cînd reprimindu-şi sănătatea, ei nu mai au aceste nevoi constrîngătoare? Nu vedeţi că în orice stare ar fi, înseamnă să fii rău avînd nevoie de multe, şi că robia nenorocită şi pofta nesăţioasă ne depărtează foarte mult de adevărata filozofie a virtuţii?

Pentru ce ne înmulţim în mod involuntar mizeria noastră? Spuneţi-mi, vă rog, dacă aţi putea trăi comod fără casă, nu veţi prefera starea aceasta lipsindu-vă de împodobirea unei case? Pentru ce înmulţiţi voi dar plăcerile slăbiciunii voastre? Nu-l numim noi pe Adam fericit fiindcă n-are nevoie de nimeni, nici de casă, nici de haine? Da, sigur, îmi veţi răspunde; dar acum sîntem în această nevoie. Åži pentru ce o înmulţim noi? Dacă mulţi se lipsesc şi de lucrurile de care au nevoie, ca slujitori, argint, case, ce scuză vom avea noi care trecem mai încolo de nevoi? Cu cît mai mult va creşte cortegiul vostru cu atît mai mult vă veţi adînci în robie; cu cît veţi avea mai multe nevoi, cu atît mai mult se va micşora libertatea voastră.

A nu avea nevoie de nimeni, în aceia constă adevărata libertate; şi a nu avea nevoie decît de puţine lucruri, aceia apropie mai mult; aceia este libertatea de care se bucură îngerii şi cei ce îi imită pe ei. Gîndiţi-vă cît este de lăudabil a-şi dobîndi această libertate într-un trup muritor. Sfîntul Pavel îi îndemna la aceasta pe Corinteni, zicînd: „Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trup. Åži eu aş vrea să vă cruţ pe voi” (I Cor. 7,28) Motivul pentru care-l numeşte argintul „bun” aceasta o face pentru ca să ne folosim de el în nevoile noastre, şi ca să-l păstrăm şi să-l ascundem în pămînt; căci nu aceia înseamnă a-l stăpîni, ci înseamnă a fi stăpînit de el. Dacă încercăm să ascundem bogăţiile şi nu să le punem spre cîştig, noi vom strica ordinea. Bogăţiile noastre ne stăpînesc pe noi, şi nu noi le stăpînim pe ele.

Să ne eliberăm de această robie crudă, şi să ne punem în libertate. Pentru ce ne facem noi atîtea legături şi înlănţuiri? Nu sînteţi voi destul de legaţi prin lanţurile naturii, prin nevoile vieţii, printr-o mulţime de afaceri? Trebuie ca să vă mai întindeţi curse, ca să vă prindeţi în ele picioarele? Åži cum vă veţi putea ridica la cer şi să vă ţineţi într-o aşa de mare înălţime? Acesta va fi un semn destul de mare de cîştig, adică a rupe legăturile, ca să putem sui în cetatea cerească de sus. Atîtea alte piedici se pun la aceasta; dar voim să le depăşim şi să le învingem toţi şi putem, dar să îmbrăţişăm sărăcia. Este calea pentru a obţine viaţa veşnică, prin harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, căruia i se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.