Convorbirea de Joi cu Parintele Staniloae

Sorin Dumitrescu – Intr-una din cartile sale, Olivier
Clement relateaza episodul unei calatorii cu trenul pe care ati fi
facut-o impreuna. In compartiment, zice el, pe banca din fata, se aflau
doi tineri care se imbratisau cu mare delicatete, vadit indragostiti
unul de celalat. Olivier Clement noteaza ca, in contextul unei discutii
duhovnicesti pe care o aveati impreuna, privelistea celor doi tineri
indragostiti v-a prilejuit o remarca uimitoare. Se pare ca i-ati fi
spus incetisor, la ureche: „Vedeti domnule Clement, si cei din fata
noastra se roaga acum in felul lor”!

Parintele Dumitru Staniloae – Ha, ha, ha.

S.D. – Ce va determinat sa faceti aceasta observatie surprinzatoare ?

Pr.D.S. – Nu-mi mai aduc aminte episodul, dar daca as reflecta acum
la aceasta afirmatie, cred ca doi tineri se iubesc si se iubesc inca
fara a fi ajuns la nivelul coborat al placerilor trupesti vad, fiecare
din ei, taina celuilalt. Si cred ca nici unul dintre ei n-ar voi sa-l
defineasca pe celalalt. Celalalt ramane un mister nedefinit, si
infinitul se intinde dincolo de marginile lumii acesteia, se intinde
pana la Dumnezeu. Atunci, probabil, ca implicit, cei doi tineri, care
sunt intr-o iubire curata, traiesc intr-un fel prezenta negraita a lui
Dumnezeu intre ei. Si aceasta ii face sa se inalte peste ei, sa se
inalte spre acel izvor al iubirii, al apropierii intre oameni, al
trebuintei lor unul de altul si, poate ca asta inseamna o neasteptata
inaltare a sufletului. Poate ca la aceasta ma voi fi gandit, dar nici
nu mai stiu despre ce discutam noi inainte, ca sa fi tras o astfel de
concluzie…

S.D. – Mie mi se pare – asa cum am inteles-o eu – ca afirmatia
dumneavoastra era spectaculoasa, fiindca asociati acea coregrafie
vizuala a dragostei cu rugaciunea, iar, pe de alta parte, fiindca s-ar
putea, in contextul discutiei, sa fi fost in sensul de dintotdeauna al
Ortodoxiei, care nu elimina din reflexie trupul, in cazul acesta, atat
timp cat erosul se traieste la nivelul trupului – Mantuitorul spunea
despre casatoriti „sa fie una in trup” – nu exista un anumit platonism
in afirmatia dumneavoastra, in aceasta idealitate inaltatoare ce
respinge pogorarea iubirii in trup ? Poate ca e cazul sa va referiti la
propria dumneavoastra experienta. Se putea desparti, in fragezimea unui
asemenea fapt, infatisarea, trupul, placerea pe care mi-o ofera, de
sentiment ?

Pr.D.S. – Ortodoxia, desigur ca nu dispretuieste trupul, dar nici nu
vrea sa ne coboram la placerile pur trupesti, ci vrea sa ne inaltam la
o traire spirituala prin trup; sa inaltam trupul. Sa nu uitam de duh,
de spirit, in legatura trupeasca. Aceasta ar insemna coborare la
animalitate. Omul nu poate cobora aici, si este o misiune pentru el sa
inalte tot mai mult legatura prin trup la o legatura transfigurata
spiritual.

S.D. – Eu cred ca inteleg afirmatia teologica a dumneavoastra,
dar ea se poate intelege si asa: intai sa coboare repede in trup, sa
faca un copil fiindca asa trebuie, dupa care urgent sa se inalte ! si
daca o sa faca vreo 10-15 copii, atunci vreo 10-15 de ani e coborat in
animalitate, dupa care, dupa ce a terminat cu fecunditatea, ar urma
episodul distins spiritual!

Pr.D.S. – Cred ca legatura intre barbat si femeie, care produce un
copil, nu este o legatura trupeasca si se traieste si in mod crestin,
cu raspunderea acestui act prin care dau nastere unui copil de care vor
avea grija. Ei se angajeaza reciproc la toate grijile, la toate
oboselile si la toate eforturile pe care le va angaja rodul acestei
uniri. Cred ca ei, chiar gandindu-se ca prin aceasta unire iese un
copil, gandesc ca asta aduce o anumita spiritualizare acelei legaturi.

S.D. – Totusi eu am sa continui sa va sacai. Cei doi tineri din
fata dumneavoastra, sa ma si iertati, poate si dumneavoastra illo
tempore, va gandeati in chip util, in momentul acela la o intreprindere
comuna, lucrativa, cu copii ? Nu cumva dragostea si iubirea, a caror
priveliste ati contemplat-o atunci, aveau o natura generoasa, libera,
„nedeterminista” ?

Pr.D.S. – Dar nici nu era o iubire foarte trupeasca intre cei doi
tineri. Poate ca am trecut si eu prin aceasta stare, dar nu m-am gandit
deloc la unirea trupeasca, poate ca am fost si eu indragostit de o
fata, dar nu vedeam în ea decât ceva care depasea placerea trupeasca;
nici nu ma gândeam la aceste lucruri. Vedeam în ea si poate ca si ea
vedea în mine ceva ce nu avea legatura cu… Pe urma, când ma gândesc
la casatorie, atunci încadrez si aceasta perspectiva de unire
trupeasca. Oamenii, pâna nu ajung, ma rog, sa se gândeasca la
casatorie, cred ca au între ei o dragoste foarte curata. Desi sunt în
trup, nu se gândesc deloc la trupul acela.

S.D. – Sa ma iertati, dar asta este o postura – sa-i zicem –
ideala, de manual de teologie sau, poate, într-un mediu satesc ideal de
acum 500 de ani. Poate. Eu nu stiu daca cineva la ora asta mai traieste
asa. Sau poate ca raul a sporit extraordinar…

Pr.D.S. – Da, da, asta în orice caz.

S.D. – … fie asa este mersul cuplului în genere. Aceasta
situatie în care ne iubim curat, dupa care cerem aprobarea parintilor
si de-abia dupa aceea ne casatorim si, în noaptea nuntii se petrece si
prima noapte de dragoste, este un lucru ramas în negura vremilor. Va
întreb, daca lucrurile nu sunt asa în realitate, cum poate teologia,
Biserica sa ajute cuplul în mod real ?

Pr.D.S. – în orice caz, trebuie sa-i ajutam asa dupa cum îi ajuta pe
oameni sa ajunga la credinta, îi ajutam sa se ridice, încet, încet, din
trairea trupeasca si din placerile pur trupesti care îi ispitesc, la
a-ti vedea si altceva care îi atrage. Cred ca cuplurile care nu sunt
înca cupluri, cred ca si astazi mai au ceva din aceasta. Nu cred ca
toata lumea este atât de decazuta, ca tot tineretul este atât de
decazut. Biserica trebuie sa vina cu misiunea ei ca sa arate ca
legatura dintre un barbat si o femeie nu este una pur trupeasca. Si mai
ales la început.

S.D. – Va rog sa definiti asta. Dumneavoastra spuneti ca Biserica
trebuie sa marturiseasca ca legatura dintre un barbat si o femeie, în
chip originar, nu este o legatura pur trupeasca. Va rog sa dezvoltati
acest gând.

Pr.D.S. – Este si trupeasca, dar este trupeasca fara sa lipseasca o
simtire, o unire spirituala. Desi se spune în Geneza „si vor fi amândoi
un trup”, dar trup aici nu are numai sens de trup material, ci vor fi
amândoi o unitate. Spune undeva Sfântul Ioan Gura de Aur: „Omul nu este
întreg daca este numai barbat, nu este întreg daca este numai femeie.
Omul întreg este barbat si femeie”. Acest lucru îl dezvolta Evdokimov,
am spus si eu în Dogmatica mea, în legatura cu taina casatoriei, ca
omul întreg este si barbat, si femeie. Dar, precum barbatul nu este
numai trup, ci este si suflet, la fel ca si femeia, ei se întregesc
reciproc si simt nevoia sa se întregeasca si sub raport spiritual.
Femeia are un fel de admiratie, o încredere în barbat, ca el este mai
tare si o poate ajuta în viata si admira o anumita forta, dar nu numai
o forta trupeasca, ci si spirituala, o capacitate de discernamânt.
Barbatul admira la femeie delicatetea ei, capacitatea ei de a aduce o
dulceata în viata, de a-1 mângâia, de a-1 încuraja în felul ei; adica,
ei se întregesc si spiritual. Viata barbatului ar fi prea opaca daca ar
fi numai a lui, si iarasi, viata femeii ar fi un sentimentalism salciu,
dar si un sentiment de neputinta, de gol. Ea trebuie sa mângâie pe
cineva. Si barbatul iarasi, trebuie sa ajute pe cineva; ei se
intregesc. Cred ca nu s-a dezvoltat poate pe deplin nici de catre
filosofi, nici de catre psihologi, nici de catre teologi aceasta taina
de intregire intre barbat si femeie, care produce si sustine dragostea
intre ei, ca mijloc de unire, insa, o dragoste care trebuie sa
inainteze cat mai mult posibil in plan spiritual, purtand si trupul in
acest plan.

S.D. – Parinte, daca tot va sicanez in dimineata asta, nu pot sa
nu va atrag atentia ca, in opinia mea, din textele teologice pe care
le-am citit asupra acestor lucruri, Ortodoxia se cabreaza, se crispeaza
in fata temei sexualitatii si a cuplului si, dintr-o data cade in cursa
si se comporta intr-un spirit destul de catolic. Adica eticis-mul plat
incepe sa invadeze substanta mistica a discursului. Din aceasta cauza,
cred eu, a ajuns sa fie mai pertinenta inchipuirea. De pilda, toata
tema existentiala a marchizului de Sade se misca in intervalul dintre
desfranare si moarte. Marchizul de Sade si scrierile lui au gasit o
asemenea audienta fiindca el a reusit, in interiorul pacatului, prin
practica pacatului in toata rautatea lui, sa starneasca mai multa
„taina” decat cateheza Bisericii in a apara partea pozitiva a
dragostei. Biserica se crispeaza si devine idealista, eticista, lansand
slogane care sunt inoperante. Teologic vorbind, cum acoperiti
dumneavoastra intervalul acesta intre desfranare si moarte ?

Pr.D.S. – As vrea sa-mi explicati putin chestiunea aceasta a
marchizului respectiv, cum a ajuns el la aceasta concluzie, si ce
inseamna pentru el miscarea intre desfranare si moarte ?

S.D. – Sintetizand, mai mult sau mai putin, ceea ce fa cazul meu
apare ca un act simplificator, Sade exalta abisul mortii, vertijul pe
care il anticipeaza sexualitatea. in toiul extazului sexual ai ocazia
sa atingi vertijul mortii. De aici un fel de drog, pentru ca de-asta
vrei sa-l reiei de mai multe ori, pentru beatitudinea agonica pe care o
presupune acest lucru. Termenii in care descrie el aceasta observatie –
altminteri scriitor mare, inzestrat ca si Cioran, de Dumnezeu! – sunt
excelenti. Si convinge implicit mai mult decat glosarile catehezelor,
care, aici, devin neinspirate.

Pr.D.S. – De obicei toate descrierile patimilor sunt mai cuceritoare
decat descrierile care vor sa puna un accent pe spirit, ce aduce prin
puterea lui si o frana fata de toate. Si pare ca acesta este eticism,
ca este superficialitate, crispare, s.a.m.d. Nimic adevarat. Este aici
o alta adancime in spirit. Mi se pare ca pentru marchizul acesta,
dragostea trupeasca este deja parasirea oricarei prezente a spiritului.
Biserica Ortodoxa cel putin nu aproba aceasta, ea se gandeste ca si in
actul trupesc dintre barbat si femeie este si ceva constient, ceva
constient si responsabil. De aceea Biserica noastra priveste ca o taina
si sfinteste ca o taina legatura intre un barbat si o femeie.

S.D. – Sexualitatea.

Pr.D.S. – Nu sexualitatea.

S.D. – De ce se abtine sa sfinteasca si sexualitatea? E un domeniu care este exclus de la sfintenie ?

Pr.D.S. – Nu, deplina unitate intre barbat si femeie, si prin trup, dar
nu lipsita de o anumita constiinta. Noi ne iubim, noi prin aceasta ne
luam responsabilitate pentru copilul pe care-1 avem.

S.D. – Dar nu avem copil acum. Noi acum ne iubim pur si simplu.
Asa fac majoritatea tinerilor. Dumneavoastra puteti sa-i numiti ca sunt
desfranati, dar asa sunt ei.

Pr.D.S. – Asta nu inseamna ca noi trebuie sa aprobam tot ceea ce se
intampla astazi. Asta nu inseamna normalitate. Trebuie sa ne gandim cum
a fost inainte, si sa revenim. Asta este o taina pentru ca este o unire
numai trupeasca ci si una sufleteasca. Eu ii sunt recunoscator, ea imi
va fi recunoscatoare, ea va fi toata ziua cu grija pentru mine pentru
ca i-am dat placere, eu voi fi iarasi grijuliu toata ziua, dar ne
gandim ca toata viata eu voi avea o raspundere fata de ea si ea fata de
mine. Toate acestea nu le putem desparti; matale prea le desparti,
reduci casatoria la sexualitate si la iubirea trupeasca…

S.D. – N-am spus asta.

Pr.D.S. – Asa mi s-a parut. Iubirea intre un barbat si o femeie nu
este numai sexualitate. Nu-i numai un lucru trecator, se intalnesc,
„hai, tu, sa ne culcam impreuna si pe urma du-te de aici”. Asta-i
sexualitate. Nu-i nici o responsabilitate in asta. De aceea Biserica
sfinteste aceasta legatura, pentru ca este o responsabilitate. O face
taina ! Catolicismul nu o face taina. Poate de aceea au ajuns acolo.
Catolicii spun asa: preotul este numai un martor, nu binecuvanteaza
casatoria. Cei doi se casatoresc, preotul nu sfinteste nimic. Asa este
la ei. Sau, pentru ca o socotesc ca este pura sexualitate, il opresc pe
preot sa se casatoreasca. Catolicii au venit cu propunerea ca preotii
sa fie necasatoriti. NU! Preotul trebuie sa fie casatorit pentru ca
asta presupune si o suma de responsabilitati, si asta il face pe om
serios, cu grija. Mi-a spus odata un roman la Paris, nu mai stiu cum il
cheama, a facut un film despre Notre-Dame…

S.D. – Paul Barbaneagra.

Pr.D.S. – Asa, Barbaneagra, cu el am vorbit. Zice: „Dom’le eu il
admir pe preotul ortodox ca-1 vad cu fata brazdata de raspunderi, de
griji. Dar asta catolic are o fata de fetiscana, lipsit de
responsabilitati”. Vad o responsabilitate in preotul casatorit ortodox.
Exista o spiritualitate jertfelnica in omul care se casatoreste si care
vrea sa aiba copii.

S.D. – Asta fata de ce-am vorbit ieri, unde defineati anxietatea
cotidiana prin conceptul existent – fireste -al grijii, si spuneati ca
a scapa de griji isi asigura decolarea inspre orizontul rugaciunii
continue. Iata ca acum exaltati, tocmai grija ca pe un mijloc pe unde
se poate patrunde in adevar, si asta, nu va ascund, ma uimeste !

Pr.D.S. – Am facut deosebirea intre rugaciunea neincetata a
calugarului care nu are nici o grija, si intre rugaciunea omului in
viata care se roaga in mijlocul grijilor lui.

S.D. – Sunt la fel de curate amandoua rugaciunile ?

Pr.D.S. – Sfantul loan Gura de Aur si alti sfinti au scris tratate
despre virginitate si au scris si tratate despre casatorii si le-au
laudat deopotriva. Este foarte curios:tunderea in monahism nu este o
taina, in vreme ce casatoria este o taina pentru Biserica.

S.D. – Este o ierurgie?

Pr.D.S. – Da, o ierurgie. Pe cand casatoria este o taina intre cele
7 taine. Nu este asa cum ati spus dumneavoastra ca sa lasam grijile.
Avem griji, dar nu grija lui Heidegger care nu vede decat individul. Eu
nu vad la Heidegger grija pentru celalalt.

S.D. – Parinte, dumneavoastra ati descris un model de cuplu care
se iubeste curat, aproape ideal. E ca si cum – in termenii rugaciunii –
eu v-as descrie un om care traieste in oras si care reuseste sa
adumbreasca grijile si reuseste sa fie un monah in mijlocul orasului.
Chiar dumneavoastra ati spus ieri ca nu credeti in acest tip de
monahism citadin. Deci, nu poate Biserica sa-si asume sa sfinteasca si
acest tip de grija care-1 presupune iubirea si trupescul pe care-l
presupune ?

Pr.D.S. – Toata viata barbatului casatorit si toata viata femeii
casatorite, care nu calca pe de laturi, este o viata de fidelitate
permanenta si de permanent interes al unuia pentru celalalt, in toate
problemele lor. Dar mai ales, sa faca distinctie intre grijile cinstite
si grijile necinstite.

S.D. – Dati-mi exemple de grijj cinstite si griji necinstite.

Pr.D.S. – Grija sa ma imbrac frumos, sa plac unei femei…

S.D. – Eleganta, deci.

Pr.D.S. – Da, este o grija necinstita. Dar grija sa vad de sotia mea
cand este bolnava, sa-l ajut pe baiatul meu sa mearga mai bine la
scoala, astea sunt griji cinstite din cadrul familiei.

S.D. – Ati mai facut distinctia intre griji cinstite si griji necinstite ?

Pr.D.S. -Cred ca nu…

S.D. – Vedeti ca este bine sa vorbim ? Sa stiti ca este foarte
importanta asta, nu numai in plan moral, ci chiar in planul existential
al credintei.

Pr.D.S. – Heidegger nu face nici o distinctie, totul este sorge, ca
si cand ar fi numai omul singur. Nu, domnule, daca sunt singur, ce-mi
mai trebuie griji? Daca-s calugar ce-mi trebuie griji? Ma las de griji.
Dar daca sunt om cu familie trebuie sa ma ingrijesc. Dar sa nu uit pe
Dumnezeu. Am si eu rugaciunea continua, dar nu o rugaciune care elimina
oricare alta preocupare, ci o rugaciune care este mereu pusa in
serviciul rezolvarii problemelor pe care mi le pune viata de casatorie.

S.D. – Dumneavoastra considerati ca grija sfintita este cea care sfinteste cuplul ?

Pr.D.S. – Mentine sfintenia cuplului si dezvolta sfintenia pe care i-a dat-o Biserica.

S.D. – As vrea sa va mai intreb ceva. intreb tot timpul, si va
rog sa tineti cont ca eu nu uit o clipa ca ma adresez unui teolog.
Deci, ca teolog, adulterul vi se pare o frauda spirituala sau o tradare
a fidelitatii ?

Pr.D.S. – Este numai o tradare a fidelitatii. Dar chiar tradarea
fidelitatii fata de cea care mi-a fost data in grija, si asta este un
pacat. Dar este si o exarcerbare a poftelor trupesti, o lipsa de frana.
Este in toate felurile un pacat; Chiar si spiritual.

S.D. – Cine pacatuieste mai mult? Cel care inseala sau inselatul
care admite cateodata asta ? Sunt foarte multe cupluri care exista prin
consensul asta. Este o realitate si, ca duhovnic, trebuie sa o stiti.
,,Stiu ca ma inseala, parinte, dar n-am incotro, se sparge familia”.
,,O insel, parinte, fiindca este proasta, n-a stiut sa fie impreuna cu
mine”. Deci fiecare are o justificare.

Pr.D.S. – Asta nu. Ratiunea asta este o mare curva, cum s-a spus.

S.D. – Desfranata.

Pr.D.S. – Da, o mare desfranata. O putem folosi pentru orice. Asta
inseamna ca are dreptate in toate. Eu, cand m-am casatorit, sunt dator
a avea grija sa fie asa cum trebuie, si, daca nu, sa stau infranat in
cadrul legaturii cu ea. Asta este, n-am voie. Cine pacatuieste ?
Pacatuieste cine se desfraneaza, cel ce inseala. Cel inselat, saracul,
daca merge pe aceeasi linie il urmeaza pe acela in pacat. Daca nu, el
ramane curat si ramane sfant si poate merge pana la iertare, si asta
este un merit cu atat mai mare.

S.D. – Biserica incurajeaza actul de iertare sau considera ca trebuie sa intrerupa chiar aceasta casatorie ?

Pr.D.S. – Daca acela poate sa reziste, este bine sa reziste. Pentru
ca trece la altul, raman copiii, cine stie cum nimereste la altul, pe
urma cu altul. Si pe urma ar merita sa ma gandesc si altfel: nu cumva
mi-a dat Dumnezeu aceasta imprejurare ca sa-mi trebuiasca mai multa
rabdare ? Daca i-a dat Dumnezeu unuia un organism mai predispus la boli
n-are ce face, trebuie sa rabde. Rabdarea este o mare forta, prin care
intarim spiritul. Biserica recomanda foarte multa rabdare.

S.D. – Casnicia este o ambianta in care cei doi parteneri – sotul si sotia – pot experia in chip nemijlocit rabdarea ?

Pr.D.S. – Da. Depinde de fiecare. O, sunt greutati foarte mari in
viata, sau pentru unul sunt mai mari, pe care trebuie sa le suporte si
celalalt. Si cel care sufera, care-i bolnav, si acela trebuie sa rabde,
asa dupa cum trebuie sa rabde si cel care sta langa celalalt. In
casatorie este si multa rabdare, poate mai multa rabdare decat la
monahi. Monahii au si ei virtutile lor, dar au si mirenii virtutile
lor. Este sfanta si casatoria. Nu spun ca nu-i sfant si monahismul desi
– am accentuat – monah devii prin ierurgie, om casatorit devii prin
taina.

S.D. – Parinte, daca ar fi sa calific tonul si ambianta
spirituala ale acestor dimineti pe care le-am petrecut impreuna, gratie
atat bunavointei cat si raspunsurilor dumneavoastra, as zice ca au fost
pecetluite de moderatie, de masura. Cum se impaca aceasta moderatie cu
sentimentul intotdeauna excesiv – al preaplinului dragostei, cu bucuria
sufocanta, resimtita ca nemasurata pe care si-o provoaca contemplarea
subiectului iubit ?

Pr.D.S. – Dar in rabdare este numai moderatie? In rabdare este mai multa forta, mai multa exaltare, decat in nerabdare.

S.D. – Vreti sa dezvoltati putin… ?

Pr.D.S. – Este mai multa forta. Sa rabd pe cel care este casatorit
cu mine, si poate este bolnav, chiar toata viata. Este si o iubire a
lui Dumnezeu, incat nu eu vad in rabdare moderatie. Vad in nerabdare.
Din pornirea spre toate poftele. Acolo este o proasta moderatie; adica
o pacatoasa moderatie. Poate moderatia este ceruta de iubirea
adevarata. Iarasi trebuie sa impacam aceste doua antinomii: sa fiu
rabdator inseamna sa iubesc pe Dumnezeu fara margine, sa-mi fac datoria
fata de ceilalti, sa-i impac Singur poate cu greutate, cu suferinta,
poate nu cu placeri ca nu in asta sta iubirea. Iubirea sta intr-un
sentiment de raspundere fata importanta celuilalt, fata de valoarea
celuilalt, fata de mantuirea celuilalt. Daca-l iubesc, tin sa se
mantuiasca.

S.D. – Gabriel Marcel, citat mereu de Parintele Galeriu, spune: „Cand spun cuiva te iubesc, spun tu nu vei muri niciodata”.

Pr.D.S. – Asa este. „Te iubesc” este o concluzie ca celalalt nu va
muri. Te iubesc, nu vreau sa mori spiritual in vesnicie. Celalalt poate
muri pentru mine daca nu arat iubire, rabdare. Poate muri, da. Si
vesnicia in iad este o moarte. Un chin este o moarte. Crestinul nu mai
admite o moarte ca inexistenta totala a persoanei.

S.D. – Ca neant.

Pr.D.S. – Da, fiecare traieste in veci. Dar vai de viata (aceluia
care se duce in iad. Eu am o datorie, mai ales fata de cei de langa
mine sa nu se duca in iad. Sa fac totul ca sa mearga la fericire. Si
numai asa merg si eu la fericire. Numai asa vom fi cu adevarat vii.
Trebuie sa rabd pentru ca in asta se arata valoarea pe care i-o dau
celuilalt si datoria mea este ca el sa-si afirme si sa-si faca vazuta
valoarea in veci.

S.D. – Rabdarea, asa cum intelegeti dumneavoastra in chip
existential si teologic, este o dimensiune defensiva sau, dimpotriva,
care iese in intampinare? Este o actiune defensiva, un mod de a suporta
totul ?

Pr.D.S. – Este un mod de a suporta, pentru ca sunt foarte multe greutati care cer numai rabdare.

S.D. – Trebuie sa cauti rabdarea, pricina ei, deci trebuie sa-i cauti insuportabilitatea ?

Pr.D.S. – Nu, nu este nevoie, asta vine singura, poate ne-o trimite
ambianta generala a societatii, poate toate cate s-au intamplat
omenirii dupa Cadere, poate slabiciunea corpului care, mergand spre
moarte trece prin boli, insuficientele noastre pe care le avem si pe
care celalalt le vede, dar trebuie sa le rabde si sa vada dincolo de
ele valoarea eterna. Ca sa nu-1 prabusesc in iad prin insuficientele
lui incerc ca, rabdand eu, sa ma rabde si el pe mine. Dar, in afara de
insuficientele sufletesti, sunt cele de natura biologica. Prin
insuficientele sufletesti poate avem si noi o vina, insuficientele
trupesti poate vin din ambianta generala.

S.D. – De ce atunci Parintele Isac Sirul, sa zicem, se roaga sa i se dea o boala ?

Pr.D.S. – Se roaga sa i se dea o boala pentru ca stie ce mare forta spirituala se afla in indurarea bolii.

S.D. – Deci ei cauta „cu lumanarea” forta suferintei ?

Pr.D.S. – Da, ei asa se roaga, dar daca ar fi casatoriti le-ar veni boala fara sa se roage.

S.D. – (Ha, ha, ha)

Pr.D.S. – Lucrurile sunt complicate, nu trebuie sa le amplificam, nici sa le reducem.

S.D. – Senzatia erotica a cuplului de a fi un singuri trup o
realizeaza fitecine; nu multi totusi. Este o chestiune care poate sa
fie si in afara familiei. Exista cazuri – cum se spune – cand doi insi
s-au inteles extraordinar sexual, au simtit ca pe o realitate unitatea
fizica in trup.

Pr.D.S. – Nu numai fizic.

S.D. – Sunt impreuna toate, bineinteles, sufleteasca, a intregului „dispozitiv” uman.

Pr.D.S. – Chiar asa, este un pacat sa tot desparti trupul prea mult
de suflet. Toate sunt foarte legate, si legatura aceasta nu trebuie
vazuta numai trupeste.

S.D. – Eu voiam sa va intreb, tocmai in sensul acesta, de a fi un
singur trup, a celor doi care se iubesc, trebuie obligatoriu sa fie
consolidat prin constiinta ca suntem una in doi.

Pr.D.S. – Da, si asta ne vine prin sfintenie, care este de la Duhul Sfant.

S.D. – Bine, dar daca sfantul este constient ca este sfant, nu mai este sfant.

Pr.D.S. – Pai niciodata sfantul nu spune ca este sfant. Noi zicem de el!

S.D. – Atunci nici cuplul nu o sa spuna ca este una. Caci sfintenia lui este sa fie una.

Pr.D.S. – Nu. E o datorie a mea sa traiesc conform randuielilor si
invataturilor Bisericii. Daca le traiesc, vor vedea altii daca sunt
sfant!

S.D. – Dar eu pot sa nu-mi dau seama.

Pr.D.S. – Sa-mi dau seama cand fac pacate categorice si accentuate.

S.D. – Dar nu fac. Stau acasa langa sotia mea si toropim amandoi in
casnicie. Nici adulter nu fac, nici nu o bat, nici nu o cert. Atata
doar ca ostenim impreuna. Dar n-am senzatia ca m-am sfintit.

Pr.D.S. – Nici sfantul nu are senzatia ca este sfant. totusi este o
mare deosebire intre ei si cei care traiesc pe langa ei. O vede toata
lumea si incep sa-si dea seama. Sotii au o oarecare constiinta ca nu
s-au inselat unul pe altul, ca au facut cat au putut, dar tot mai erau
multe: adica niciodata nu ma socotesc ajuns la sfintenie. Si tot asa
nici sfantul.

S.D. – Atunci n-am cum sa nu va intreb acest lucru. Spuneti-mi ce
inseamna, pentru evolutia cuplului prin nunta al doilea vin din
episodul sfant al Nuntii din Caana.

Pr.D.S. – Al doilea vin? Adica a venit si de la Dumnezeu o putere.
N-a fost numai o intelegere intre ei ca sa se casatoreasca, a venit si
o incuviintare de la Dumnezeu. Si incepusem sa va spun: acolo unde este
o mare unire intre doi, este Duhul Sfant.

S.D. – Nu se poate altfel.

Pr.D.S. – Nu. Duhul singur ne uneste fara sa ne confundam, si simtim
iarasi ca nu depinde numai de puterea noastra ca sa fim in aceasta
unitate, depinde si de El.

S.D. – Dar este de ajuns aceasta taina, care este rostita de
preot cand si-a pus pirostriile pe cap, este de ajuns numai taina? Nu
seamana cu botezul? Si la botez sunt din nou introdus in ambianta
harului, dar mai este si o lucrare a mea. In casnicie exista simetria
asta?

Pr.D.S. – Sigur ca da. Orice taina este o putere ce ti s-a dat de la
Dumnezeu. Dar aceasta putere te angajeaza si pe tine, cu efortul si
vointa ta.

S.D. – Ce sa faci tu?

Pr.D.S. – Sa pui in lucrare aceasta putere ce ti s-a dat. Sa pui si
tu de la tine tot ce poti. E foarte greu sa spui ca pana aici este
lucrul meu, de aici incolo este lucrul lui Dumnezeu. Nu o putem face.
Dar eu trebuie sa fac totul, ca si cand ar depinde numai de mine. Si
totusi, daca am putea face totul ca si cand ar depinde numai de mine,
atunci acolo a fost in primul rand darul lui Hristos.

S.D. – In nunta din Caana, ceea ce m-a tulburat totdeauna este
cat de simplu si de prompt, de urgent, de nesofisticat realizeaza toata
lumea prezenta la festin calitatea celui de-al doilea vin. Ba, mai
mult, se creeaza o stupoare, caci de obicei vinul bun se da la inceput.
Va intreb, dar raspundeti-mi fara ocolia, ati realizat in casnicie,
puteti marturisi la capatul unei vieti, calitatea indubitabila a celui
de al doilea vin? Majoritatea casniciilor sunt descrise cu un fel de
amaraciune resemnata. Nimic din exaltarea mesenilor de la nunta din
Caana, de a realiza calitatea vinului. Ce se strica in casnicie de nu
se adevereste intamplarea ?

Pr.D.S. – Poate ca ceea ce spuneti dumneavoastra e un fenomen mai
nou, al slabirii credintei. Mai demult, oamenii nu gandeau asa. Femeia
spunea – intai sa merg la biserica, sa fiu binecuvantata si pe urma sa
traiesc cu el. Numerosi soti aveau constiinta aprobarii si
binecuvantarii Bisericii. Foarte multi considera un pacat daca traiesc
necununati la biserica. Vine si harul care-i uneste fara sa-i confunde
si le intareste constiinta ca sunt uniti si prin puterea lui Dumnezeu
si ca au datoria de a ramane uniti prin aceasta si chiar sa faca
efortul acesta. Divorturile sunt un semn ca a slabit credinta. In unele
din imaginile vechi din catacombele primelor secole crestine, barbatul
si femeia sunt prezentati ca avand in mijlocul lor pe Hristos. El ne
uneste, El spune „sa fiti una in Mine, precum sunt Eu in Tatal”, apoi
cu atat mai mult sa fiti una – tu, barbat si si femeie – in Mine.

S.D. – Bine, asta-i ce trebuie sa facem. Dumneavoastra puteti sa
marturisiti ca stiti cupluri care intr-adevar pot sa spuna la 80 de
ani: ceea ce traiam noi la 20 de ani, cand ne sorbeam din ochi, nici nu
se compara cu ceea ce traim acum – cu vinul cel bun. Eu, spun sincer,
n-am intalnit pana acum asa ceva. Faptul ca n-am intalnit nu ma face
sa-mi pierd increderea in fagaduinta tainei, propunerea ei se mentine,
dupa cum si harul ei. Ce se intampla insa pe traseu? Iata, lumea a
inceput sa evite sa se casatoreasca. Pe un preot nu se poate sa nu-1
intereseze toate astea…

Pr.D.S. – Constat si eu asta, dar asta nu inseamna ca trebuie sa
aprob, ca nu consider necesar ca Biserica sa lupte pentru a aduce lumea
la credinta, si astfel sa descopere si respectul casatoriei. Problema
este sa crezi in Dumnezeu care este in toate, in taine mai ales. Sfanta
Impartasanie ne intareste si mai mult unirea cu totii, este o unire
speciala intre barbat si femeie pe care lasat-o Dumnezeu, si asta este
taina casatoriei, in taria acestei unitati speciale. Preotul ar trebui
sa predice astea mai serios. Este adevarat, cand sunt tineri si au
placerea trupeasca se simt mai uniti, cand sunt mai batrani vin
necazurile, nemultumirea unuia de celalalt, si totusi parca unirea este
si mai adanca, aproape sfasietoare…

S.D. – Eu tintesc undeva, si de aceea va intreb: taina cuplului,
din care m-am considerat ca facand si eu parte, perceperea, sesizarea
ei, poate fi arvunita de aici, de pe pamant, sau nu ?

Pr.D.S. – Sigur, tainele nu se dau ca sa castigam din ele inca din
viata de acum, sa ne pregatim mantuirea pentru viata viitoare. Asa este
botezul, impartasania, toate sunt asa. Casatoria este o problema mai
deosebita. Legatura trupeasca dintre un barbat si o femeie tine o
vreme, apoi nu mai este. Insa ei raman sufleteste mai uniti decat in
tinerete, decat era unirea trupeasca. Era o placere care nu mai este,
dar ramane totusi sentimentul de pretuire a celuilalt, de induiosare
pentru tot ceea ce a facut. Un profesor de la Facultatea de Teologie a
pus intrebarea daca suntem casatoriti in viata viitoare ? Nu, nu mai
suntem casatoriti in viata viitoare, atunci nu mai tine taina de a fi
barbat si femeie intr-o legatura inchisa in ea insasi. Si totusi, ceea
ce a fost in viata asta ramane de nesters, intiparit. Vom fi uniti cu
totii, si spre aceasta unire sa tindem. Totusi, aceasta unire cu totii
nu devine uniforma, iarasi este aceasta imbinare intre distinct si
unire. Eu ma voi intalni cu mama mea. In mod deosebit, cu tatal meu, cu
copii mei care au murit inainte; si ei se vor bucura de mine.
Amintirile acestea bune nu se sterg. Au pus peste noi o pecete de
afectivitate sfanta cu totul deosebita. Undeva am spus ca trecutul este
facut ca sa se uite. De fapt, sa se uite relele, pacatele pe care le-am
facut. Binele nu-i placut sa se uite. Binele nu se trece.

S.D. – Constiinta ca doi sunt una, pe care o constata barbatul si femeia iubindu-se, se poate realiza in afara familiei ?

Pr.D.S. – Nu, Biserica nu aproba aceasta.

S.D. – Din ce pricina ?

Pr.D.S. – Pentru ca este o taina.

S.D. – Adica te lipsesti de un har, de o putere.

Pr.D.S. – Te lipsesti de Duhul Sfant care te uneste, te lipsesti de
toate binecuvantarile Bisericii. Hristos, prin binecuvantarile
Bisericii, vine intre oameni. Nu numai in om, ci si intre oameni. Si
este un har special care intervine in legatura dintre barbat si femeie.

S.D. – Atunci, din tot ceea ce ati spus, reiese ca scopul
casatoriei, al familiei este dobandirea acestei puteri, a harului de la
Duhul Sfant, si nu procrearea?

Pr.D.S. – Bineinteles.

S.D. – Deci, o familie care n-are copii si n-a putut sa i aiba…

Pr.D.S. – Asta-i altceva. Dar daca putea sa aiba si n-au avut,
atunci casatoria lor nu a fost la inaltimea tainei, a binecuvantarii.
Si prin copii te unesti. Sa te unesti in veci cu acesti copii, ce mare
bucurie !

S.D. – Pe ucenic, pe fiul spiritual il resimti, ca parinte duhovnicesc mai profund decat pe „fiul de carne” ?

Pr.D.S. – Calugarii au fii spirituali, n-au fii trupesti Dar un
preot iarasi are datoria sa aibe si fii spiritualii: insa alta este
grija fata de copilul tau, de familie, decat fata de fiul spiritual.

S.D. – Care-i mai temeinica dintre aceste doua legaturi?

Pr.D.S. – Amandoua trebuie sa fie la fel de temeinice dar nu-i atat
de obligatorie si atat de, ma rog, permanenta ca datoria fata de copiii
pe care-i ai din familie.

S.D. – Calugarul, se spune in budhism, in secunda in care vine si
intra intr-o manastire, trebuie in chip evident sa nu mai aiba nici un
fel de dependenta filiala; fata de tatal lui. Maestrul lui spiritual
este acum autoritatea suprema din momentul cand intra in manastire.

Pr.D.S. – Asta se spune si in cartile noastre vechi.

S.D. – Asa spuneti.

Pr.D.S. – V-am spus ca la Lavsaicon, se dau vreo 70 de exemple de
oameni care s-au dus in pustie si nu mai vroiau nici macar sa vina
sa-si vada familia. Hristos Insusi ne-a spus ca un adevarat calugar
trebuie sa uite de familie si sa aibe parinti duhovnicesti, si apoi fii
duhovnicesti, insa acest lucru nu este valabil pentru omul care s-a
casatorit.

S.D. – Dar nu se pune problema si viceversa? In cazul acesta, si
legatura intre fiu si tatal de carne este mai deosebita decat legatura
dintre fiu si parinte duhovnicesc, in sensul ca este o antinomie, asa
cum spuneti. Sunt egale, dar totusi este mai tare cea dintre fiul de
carne si tatal sau.

Pr.D.S. – Vedeti, aici se poate spune ca parintii sunt cei care au
datoria sa cresca copiii, nu copiii sa creasca parintii. Tatal este
deja batran. Caci mai traieste cat mai traieste, dar eu trebuie sa caut
inainte. Si daca m-am la manastire, sa caut acolo. Si sa ma leg de un
parinte duhovnicesc nu ca sa-1 ingrijesc eu, ci el sa ma ingrijeasca pe
mine. Adica totul merge in directia inainte, nu inapoi.

S.D. – Spre fiu merge sau spre tata ?

Pr.D.S. – Merge spre fiu, nu spre tata. Tatal, daca a fost in stare
sa ma creasca pe mine asa cum trebuie, va fi fericit cu aceasta. El nu
va avea mai mare fericire decat sa stie ca m-a daruit cu totul lui
Dumnezeu. Nu-i va trebui sa am eu grija de el, ca el a vazut ca a
realizat cresterea mea cu adevarat. Si iarasi parintele duhovnicesc din
manastire, nu va avea el grija sa aibe fiul duhovnicesc grija de el.
Este bucuros ca 1-a facut pe el sa mearga inainte. Inseamna ca el este
deasupra nevoilor de a fi sfatuit de fiul sau.

S.D. – Intr-un cuplu de credinciosi care s-au casatorit, asa cum
spuneati inainte, legatura erotica, sexuala, slabeste de la sine. Ei
insa, credinciosi fiind, trebuie sau nu sa vrea, cu de la sine putere,
sa se stinga erotic ?

Pr.D.S. – Da, e bine. E bine sa se imputineze erotic. mai ales de la
o vreme, cand legatura trupeasca nu mai are perspective de a aduce
copii. Am auzit ca sunt familii care duc o viata de mare curatenie
chiar din tinerete.

S.D. – Cunoasteti „Flautul fermecat” al lui Mozart. Tema lui este
evolutia unui cuplu care trece prin multe initieri, nu le discut eu
calitatea – pana cand ajung batrani, la o treapta foarte sus. Dar
majoritatea operei o reprezinta cantecele de dragoste intre doi oameni
tineri: Tamino si Pamina, asa cum se numesc ei. Lucian Pintilie, marele
regizor, a pus-o in scena. El, din cap locului, a ales doi actori
batrani, iesiti la pensie. Deci de la inceput, este un cuplu batran,
acesti tineri sunt fapt batrani. Pe modelul acesta trebuie sa se
comporte tinerii care se casatoresc ? Cand pornesc aventura casatoiriei
trebuie sa fie ca pruncul din bratele Maicii Domnului.? Teologia
mistica bizantina a figurat prima arhetipul pruncului batran, din
aceasta cauza au fost inchipuite modificari morfologice, in care
pruncul nu seamana cu acela de pe cutiile de lapte. Credeti ca in
casatorie trebuie sa functioneze modelul tinerilor batrani, care-si
anticipeaza sorocul ?

Pr.D.S. – Evdokimov, in „Les sacrements de l’amour”, sustine ca nu-i
important sa aibe copii cei ce se casatoresc, importanta este dragostea
dintre ei. Daca ar putea trai in curatenie nu-i opreste nimeni sa se
intregeasca spiritual. Biserica nu vrea sa ceara lucruri peste masura
de grele, oamenii trebuie sa creasca spiritual. Faptul ca-si iau
raspunderea sa faca si sa creasca copii este deja un lucru destul de
serios.

S.D. – Revista „Interval” – foarte buna – i-a luat un interviu
arhimandritului Teofil Paraianu. A acceptat, ca si dumneavoastra sa fie
intrebat orice; bineinteles, cu o indrazneala masurata. La un moment
dat, reporterul il intreaba niste lucruri care tineau de intimitatea
sexualitatii. Arhimandritul a raspuns cu o smerenie formidabila. A zis:
nu ma intrebati ca eu nu cunosc chestiile astea, eu ma adresez preotiei
ortodoxe care fata de catolicism, traind casnicia cu structurile
specifice, are competenta ei. In acest sens intreb: in „Filocalia” pe
care ati tradus-o, am observat cum e pusa tema curviei. Am mai
constatat ca este totdeauna vazuta ca o consecinta, nu ca un pacat de
sine statator. Ai mancat prea mult, banii, betia, trufia atrag dupa ei
desfranarea. Deci curvia este mijlocita de alte pacate, nu este luata
in sine, in perspectiva pacatului ontologic. Din contra, tot
comentariul modern al psihanalizei care asediaza constiinta unui om
tanar, accentueaza elanul erotic ca fiind in sine, il descrie in sine,
deci nu-1 diminueaza ca o consecinta a altor pacate „majore”. Cum va
explicati ca in limbajul Parintilor el este dedus din altceva, si ca nu
s-a facut o teologie a pulsiunii sexuale in sine si a orizontului ei ?

Pr.D.S. – Ar trebui citite cu atentie cat mai multe texte. Eu cred
ca sunt si texte in care curvia este descrisa ca patima in sine. Cred
ca sunt si oameni care, fara sa aibe alte pacate notabile, savarsesc
pacatul curviei. Nu sunt totdeuna pacatele legate intre ele. Este cate
unul care are slava desarta, fara a avea pretentia de a fi bogat, da-i
place sa fie laudat pentru asa paruta smerenie a lui. Sunt si legate,
sunt si nelegate intre ele. Curvia cred ca este legata si sporita de
alte patimi, dar ca este si in sine. Sigur ca, daca mananci mai mult,
dormi mai mult, ai bani mai multi, daca esti mai frumos, patima se
dezvolta. Daca nu le ai pe acestea, poate slabeste si ea. Patimile se
si intaresc una pe alta si, daca nu sunt prea legate, mai si slabesc.

S.D. – Apeland la competenta dumneavoastra ca preot casatorit, credeti ca exista castitate fara incontinenta ?

Pr.D.S. -La ce incontinenta va referiti ?

S.D. – Adica fara sa opresti sexualitatea.

Pr.D.S. – Cred ca da.

S.D. – Comentariul modern al psihologilor, al psihanalistilor,
adunati pe aceasta pulsiune, au identificat in chip existential ca
exista o castitate in interiorul sexualitatii: poate pe cea care ati
vazut-o dumneavoastra in tren. Dumneavoastra nu aveti de unde sti daca
tinerii aceia nu traiau cumva impreuna. Credeti ca se poate presupune
asa ceva?

Pr.D.S. – Da, eu cred ca exista o curatenie a dragostei intre tineri.

S.D. – Deci placerea este mai puternica decat acea curatenie ?

Pr.D.S. – Experienta pacatului mareste pacatul.

S.D. – Sa incercam sa talmacim ceva din Matei, cap. 19, unde
zice: „Si au venit la El fariseii, ispitindu-l si zicand: Se cuvine,
oare, omului sa-si lase femeia sa, pentru orice pricina? Raspunzand, El
a zis: N-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput i-a facut barbat
si femeie ? Si a zis: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama
sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup”. Si mai
departe spune: „Iar Eu zic ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de
pricina de desfranare, si se va insura cu alta, savarseste adulter; si
cine s-a insurat cu cea lasata savarseste adulter. Ucenicii i-au zis:
Daca astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos sa se
insoare. Iar El le-a zis: Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia
carora le este dat”. Deci, ucenicii spun ca se intelege ca este bine sa
nu aiba femeie…

Pr.D.S. – Pentru ca sa nu fie ispititi sa treaca pe urma la alta femeie.

S.D. – Mai bine sa nu se insoare – spune. Iar lisus se intlege ca
este de acord. Si spune: ca nu toti pricep asta, ci numai cei carora le
este dat. Sa fie aceasta o prefigurare a monahismului ?

Pr.D.S. – Cred ca da. Fiecare om are niste daruri, predispozitii.
Unii sunt mai porniti spre placerea aceasta, altii mai putin si au o
intelegere mai mare a celor spirituale. Daca cineva simte ca ar putea
sa traiasca necasatorit, sa o faca neantarziat.

S. D. – Dar fara sa pacatuiasca.

Pr.D.S. – Da, fara sa pacatuiasca. in castitate.

S,D. – Indiferent ca esti in oras sau la manastire.

Pr.D.S. – Asa, da.

S.D. – Ca este asa, si Mantuitorul continua versetul si spune: „Ca sunt fameni desfranati”. Asta inseamna…

Pr.D.S. – Nu, insemeneaza om castrat. Turcii castrau. Dar sunt unii castrati de la Dumnezeu, nu le-a dat aceata pornire.

S.D. – Uitati cum se spune: „Sunt unii fameni care s-au nascut asa din pantecele maicii lor” – natural, nu ?

Pr.D.S. – Da, asa s-au nascut, fara pornire.

S.D. – „Sunt altii – zice Mantuitorul – pe care oamenii i-au
facut fameni. Si sunt fameni care s-au facut fameni pe ei insisi,
pentru imparatia lui Dumnezeu”. Asta-i Origen ?

Pr.D.S. – Cred ca nu-i Origen. Pentru ca Origen s-a facut famen trupeste, pe cand este bine sa te faci famen spiritual.

S.D. – El spune ca cine poate sa inteleaga sa inteleaga.

Pr.D.S. – Da, cine are forta spirituala sa fie ca un famen, fara sa
se castreze. Origen s-a castrat la propriu. Si sunt si printre calugari
destui care nu sunt fameni de la nastere, ci care au atata credinta
care-i face sa nu mearga la viata aceasta, si sa traiasca in curatenie.
Acestia sunt cei care se fac fameni pentru imparatia lui Dumnezeu, nu
Origen.

S.D. – Este un act sinergie ?

Pr.D.S. – Da, este un act sinergic, de la Dumnezeu, dar si o vointa
a omului. Aceasta este o mare vitejie. Ferice de cei care pot sa faca
aceasta. Si cred ca la femei este mai usor.

S.D. – De ce ?

Pr.D.S. – Pentru ca femeile trebuie sa astepte propuneri de la barbati, pe cand barbatii vin ei…

S.D. – Adica sa fie ispitite.

Pr.D.S. – Da, si daca au ocazia sa fie intr-o viata mai retrasa,
n-au ocazia sa fie atat de ispitite. Si la femei este mai usor pentru
ca stiau, cel putin inainte era asa, ca vor aduce un copil din flori,
va rade lumea de ele. Barbatul are o legatura cu o femeie, apoi cine
mai stie ? Pentru el este mai usor sa ispiteasca, si poate de aceia
femeile se duc mai usor la mantuire.

S.D. – As vrea sa va pun o intrebare mai teologica. Labilitatea
Evei este o labilitate morala sau duhovniceasca? Prin labilitate etica
a pacalit-o sarpele, sau printr-o labilitate duhovniceasca, mistica ?

Pr.D.S. – Eva este o mare taina, este foarte greu sa decidem cum a
fost, poate ca sunt multe intelesuri aici. Omul a fost facut la inceput
cu o predominare a spiritului in el. Nu-l prea interesau lucrurile
materiale ca mancarea, ca unirea trupeasca. Vedea lumea ca un diafan,
vedea ceea ce este spiritual in lume. Or, Eva a fost ispitita sa caute
si o placere in cele materiale. Poate ca in privinta aceasta ea este
mai slaba decat barbatul.

S.D. – Deci duhovniceste.

Pr.D.S. – Da, duhovniceste poate e mai slaba. Mai usor de ispitit,
dar parca sta in contrazicere cu ceea ce am spus inainte. Ea ispiteste
mai mult, dar ispiteste din slabiciune parca.

S.D. – Deci forta, puterea nu ispiteste ?

Pr.D.S. – Pare a fi ceva in contradictie cu faptul ca nu ea se ofera
barbatului, ci barbatul ii cere sa se ofere, ca ei ii plac cele ce se
vad, mai mult decat barbatului, care le vede parca mai mult pe cele
spirituale decat le vede ea. Si asta o face poate sa cada mai usor.

S.D. – Poate ca din aceasta cauza, tipologic, asa este redata in
icoana, Maica Domnului reprezinta pe Eva induhovnicita. Din aceasta
cauza, imaginea catolica a tabloului religios, care accentueaza
feminitatea, pe frumusetea madonelor, din capul locului nu mai poate
scandaliza printr-o feminitate exploziva, noua, nemaiantalnita,
restaurata.

Pr.D.S. – Cred ca asta este, da, Sfantul Chirii din Alexandria, in
cartea care va aparea acum, „Transparente pline de gratie in Vechiul
Testament”, spune mereu ca omul, prin Hristos, este redus la starea de
dinainte de pacat. Deci, inainte de pacat a fost o stare duhovniceasca,
ce putea sa inainteze in duhovnicie, fara sa se fi intrupat Hristos.

S.D. – Dar aceasta stare indumnezeita nu reprezinta mai mult
decat starea adamica ? Raiul este acelasi cu raiul lui Adam ? Sunt oare
compatibile ?

Pr.D.S. – Sfantul cam asa spune, ca am fi ajuns acolo daca am fi
fost mai rezistenti, mai tari la ispitele materiale ale lumii, si deci
la ispita trupeasca a femeii. Poate ca am fi crescut la aceasta
duhovnicie la care este dus sfantul. Se pune intrebarea: bine, dar cum
putem noi acum, dupa ce purtam urmele pacatului si slabiciunile lui, sa
ne mai urcam la aceasta stare? O putem face numai prin Hristos. De
aceea trebuie sa ne unim cu Hristos, care a restabilit omul de dinainte
de cadere, care-1 avea pe Dumnezeu in el. Eu am scris cartea aceea
„Iisus Hristos sau restaurarea omului”, si unii dintre profesori m-au
intrebat: cum restaurare, numai restaurare? N-am stiut de Sfantul
Chirii din Alexandria si, uite, sunt confirmat de el; caci nu-i numai
restaurare, ci si indumnezeire. Adica si ceva in plus!

S.D. – Si o imbogatire. Parintii vorbesc – nu pot i sa va spun cine anume – ca cele doua raiuri sunt diferite.

Pr.D.S. – Sfantul Chirii nu vorbeste asa. Eu n-am pus aceasta
problema in introducere, las pe fiecare sa-1 citeasca pe Sfantul
Chirii. El spune ca vom fi redusi la raiul de la inceput.

S.D. – Dar mai este oare compatibil acel rai ? Raiul nu evolueaza ?

Pr.D.S. – I-a mutat in rai pe cei care au cazut in iad; Hristos i-a mutat in rai.

S.D. – in acelasi rai ?

Pr.D.S. – Da, in acelasi rai, asa spune. Acum este greu, in ceea ce
priveste acest rai, nu trebuie inteles ca se elimina Universul; noi nu
scapam de Univers. Raiul este tot Univers, dar un Univers devenit
transparent, spiritualizat.

S.D. – Dar atat timp cat Sfantul Grigorie de Nyssa are o viziune
atat de dinamica asupra noului eon care asteapta, nu putem admite si o
dinamica a raiului ? Nu-si potriveste Dumnezeirea ambianta pentru noua
postura a omului ? Nu este mai complex omul indumzeit decat Adam ?

Pr.D.S. – De aceea m-am mirat si eu de Sfantul Chiril, pentru ca si eu am dezvoltat ideea acesta.

S.D. – Cred ca va este specifica.

Pr.D.S. – Cred ca vom inainta la nesfarsit in aceasta dumnezeire, si
am luat ca model pe Iisus Hristos de pe Tabor, si pe Moise, si pe Ilie,
plini de lumina, dar nu stiu daca in lumina te poti opri vreodata, daca
in cunoastere te poti opri vreodata, daca in iubire te poti opri
vreodata. Insa pe de alta parte cred ca nici Universul nu va fi anulat,
intr-un fel vom vedea si prin Univers pe Dumnezeu. De aceea, in pictura
Bisericeasca sunt date amanunte concrete despre iad, dar foarte putine
despre rai.

S.D. – Tot timpul raul este mai expresiv decat binele!

Pr.D.S. – Ha, ha, si il cunoastem.

S.D. – Nu este asta o dovada ca intr-adevar am cazut ?

Pr.D.S. – Si recunoastem ca traim in el.

S.D. – Cum vedeti maternitatea in perspectiva iconomiei Evei, a
biografiei ei mondiale ? Deci maternitatea in general, nu a Maicii
Domnului, care este un apogeu. Eva, in rai, avea disponibilitate pentru
maternitate ?

Pr.D.S. – Cred ca da, desi Parintii spun ca oamenii s-ar fi inmultit
fara legatura trupeasca. Dar eu cred ca totusi o anumita unire trebuie
sa fi fost si acolo, pentru ca de ce femeia ar fi fost facuta asa cum
este facuta, cu organele ei, si barbatul cu ale lui ? Cred insa ca, pe
alta parte, era foarte puternica viata spirituala in ei incat aceasta
coplesea placerea trupeasca; era aproape ca o nastere dintr-o mare
iubire intre ei, dintr-o mare iubire spirituala.

S.D. – Nu ajungem la un „emanationism” ?

Pr.D.S. – Nu. Emanationism este mai degraba cand mergem pe partea trupeasca.

S.D. – Totusi nasterea Atenei din teasta lui Zeus a fi destul de asemanatoare.

Pr.D.S. – Mai degraba iubirea este faptul vointei si faptul
personal. Si cred ca iubirea era atat de mare in ei, de ordin
spiritual, incat aceasta provoca niste fenomene in trupul femeii.
Precum a provocat venirea Duhului Sfant in trupul Evei Celei noi.

S.D. – Vi se pare ca maternitatea pe care o poseda orice femeie,
ca un orizont, este o stavila pusa de Dumnezeu in calea unei ispite
continue ?

Pr.D.S. – Da, de aceea Dumnezeu a dat-o, ca urare a pacatului, sa nasca in dureri.

S.D. – Deci, nasterea in dureri este stavila in cazul acesta.

Pr.D.S. – Femeia se mai gandeste si la durerile nasterii, si la
toate grijile care vin de pe urma copiilor, si asta o face sa se mai
fereasca si in special cu barbatul cu care nu este casatorita, care
nu-si ia angajamentul sa o ajute in cresterea copiilor. Dar cred ca
femeia este facuta sa nasca, insa altfel decat prin aceasta legatura
trupeasca. Nu stiu cum era coplesita placerea trupeasca prin aceasta
dragoste foarte spiritualizata. Sunt lucruri de taina.

S.D. – Totusi eu v-as aduce mai incoace, in zona sfatului, iar
asta este si ultima intrebare. Ati inaugurat azi ceva insolit: O
teologie a grijii. Astfel ati aratat cuvantarile grijilor bune, rolul
lor in terapeutica cuplului, de asemenea, trambulina catre sfintirea
lui. Deci, societatea moderna, a carei permanenta obsesie este
ameliorarea vietii…

Pr.D.S. – Societatea de consum.

S.D. – Da, confortul, care preia majoritatea ostenelilor
cuplului: gradinite luxoase, guvernante dibace etc. Cuplul, mai mult
sau mai putin, se elibereaza de avatarurile casniciei, cum se zice,
putand sa-si traiasca tineretea in voie. Vedeti un lucru bun in asta ?

Pr.D.S. – Nu, absolut nu. Dimpotriva, aceasta slabeste legatura
intre barbat si femeie. Familia a slabit enorm in Occident. In Suedia
nu se mai casatoresc nici 3% din oameni. Femeia are si ea serviciu,
castiga bani, copiii ii da la gradinita, dar se plangeau toti de copiii
strazii, care au inceput sa fie si la noi. Le pune cheia de gat si
pleaca, femeia pleaca. Atunci de ce sa-i mai faci? Atunci de ce sa mai
fim impreuna, daca nu avem niste griji impreuna ?

S.D. – Grija uneste.

Pr.D.S. – Grija pentru altul, iubirea pentru al treilea, grija
pentru al treilea, fata de care ai o datorie. Aici este inca un reflex
al Treimii. Este bine oare ca mergem spre o disolutie a familiei ? Eu
cred ca nu-i bine. Imi spunea cineva ca a fost intr-un sat, si scoala
era inchisa. Nu mai erau copii in sat. Sunt si astea niste forme
apocaliptice, ne distrugem noi pe noi.

S.D. – Aveti ingaduinta fata de avort ?

Pr.D.S.-Nu.

S.D. – Ieri spuneati ca Biserica sare ca arsa la erezie, dar are
mila. Avortul nu este o erezie, este ceva penal. Daca aveti mila de
Nicolski, de ce sunteti atat de categoric cu avortul ? Ca si femeile
cer mila, ca se chinuie cu copiii.

Pr.D.S. – Faptul ca ne comportam altfel fata de pacat decat fata de
erezie arata si aici o deosebire. Femeia care a facut un avort nu este
iertata simplu, ci i se dau atatia ani de ispasire. A venit la mine
odata o femeie care era de vreo 70 de ani si facuse un avort, si
preotul i-a spus sa nu se impartaseasca niciodata, pana la batranete. A
venit la mine sa ma intrebe ce sa faca. Ea insa se chinuia spunand ca a
omorat un om. Deci, nu este iertare asa simpla, ci pocainta.

S.D. – Si cu astia care au gresit unui popor intreg pentru ce sunteti asa de clement ? Fiti la fel de raspicat ca si cu avortul.

Pr.D.S. – Tot asa spuneam.

S.D. – Ieri ati spus: noi nu judecam, noi lasam in pace. Biserica sa penalizeze.

Pr.D.S. – Daca Nicolski merge la un preot, acesta ii spune: ai omorat atatia oameni; nu te vei impartasi.

S.D. – Pai nu merge, ca el este evreu.

Pr.D.S. – Daca nu merge…

S.D. – Ce fac atunci ? Traieste intr-o societate.

Pr.D.S. – Am eu oare dreptul sa ma amestec in alte societati, la evrei si la altii ? Aici intervine rolul sinagogii.

S.D. – Biserica condamna fara sa ezite avortul. Eu nu discut acum
despre relatia dintre parintele duhovnicesc si cutare femeie care se
marturiseste. Biserica Ortodoxa si cea Catolica declara public ca este
o crima.

Pr.D.S. – Dar nu spune: cutare si cutare au facut un avort.

S.D. – Nu spune. Dar de ce nu face acelasi lucru in plan politic. De fapt, nici nu este un plan politic.

Pr.D.S. – Ba da, Biserica condamna pe toti cei care nu sunt credinciosi si pe toti cei care adopta marxismul ca doctrina.

S.D. – A dat Preafericitul Teoctist vreun act ? Cred ca toate
partidele i-ar sari in cap ca nu este pluralist. Dar in privinta
avortului, a dat ceva ? Nimic, si este o crima care se face nepedepsita
de 2 ani. Dumneavoastra, prin influenta dumneavoastra, trebuie sa
interveniti.

Pr.D.S. – Eu cred ca Biserica condamna avorturile. Biserica condamna prin canoane care sunt mereu actuale.

S.D. – Public, aici? Niciodata. Biserica Ortodoxa Romana tace ca de obicei!

Pr.D.S. – Negresit trebuie sa faca ceva. Dar eu cred ca a si facut.

S.D. – Pana acum, cel putin, nu am cunostinta sa fi facut ceva…

din
7 dimineti cu Parintele Staniloae