Alexander Schmemann: Åži nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău

din „”Tatăl nostru”

de Alexander Schmemann

Editura Sophia

CAPITOLUL VII
Åži nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău

Åži nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău

Ultima cerere cuprinsă în Rugăciunea Domnească este: „Åži nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” (Matei 6, 13). Încă din zorii creştinismului, această cerere a dus la neînţelegeri şi a suferit numeroase interpretări. În primul rând, care să fie sensul primei părţi a acestei cereri, anume: „Åži nu ne duce pe noi în ispită”? Este oare posibil ca Dumnezeu să ne ispitească, să trimită asupra noastră suferinţe, fel de fel de greutăţi, ademeniri şi incertitudini care se tot acumulează până ajung să ne facă viaţa insuportabilă? Sau poate că Dumnezeu ne supune la chinuri de dragul nostru, pentru ca noi să atingem, în cele din urmă, stadiul iluminării şi al mântuirii?

În plus, cine este acest „cel rău”, de care îi cerem noi lui Dumnezeu să ne izbăvească? Iar dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci de ce triumfă răul mereu şi de ce oamenii răi biruie mereu? Åži de ce prezenţa puterii negative este mult mai evidentă decât prezenţa şi puterea lui Dumnezeu? De ce îngăduie Dumnezeu aceasta? Iar dacă, să presupunem, Dumnezeu decide să mă scape pe mine de rele, de ce nu-i scapă şi pe ceilalţi din jurul meu, pe cei care mor, unii dintre ei îndurând suferinţe cumplite?

Să recunoaştem că nu se poate răspunde cu uşurinţă la aceste întrebări. Mai exact, să recunoaştem că nu se poate răspunde deloc la astfel de întrebări, îndeosebi dacă dorim răspunsuri formulate în mod raţional, inteligent sau „obiectiv”. Nici unul dintre cei care au încercat să abordeze domeniul teodiceei, adică al explicării raţionale a existenţei răului în lume — în condiţiile în care se ştie că Dumnezeu Atotputernicul este omniprezent – nu a reuşit să rezolve enigma aceasta într-un mod convingător. Ivan Karamazov, unul dintre cele mai cunoscute personaje dostoievskiene, ne oferă o replică foarte categorică în acest sens: „Dacă fericirea viitoare [a omului] va fi construită pe lacrima unui singur copil* spune el, „eu cu respect vă anunţ că voi renunţa la o asemenea fericire”.

Atunci ce se poate spune, totuşi, despre acest subiect? Este necesar să desluşim înţelesul, sau mai precis puterea lăuntrică a acestei ultime cereri a Rugăciunii Domneşti: „Åži nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”. În primul rând, răul vine spre noi mai ales ca ispită, ca îndoială, ca destrămare a credinţei; este un triumf al întunericului, al cinismului, al neputinţei sufletului nostru.

Cutremurătoarea putere a răului nu rezidă în răul în sine, ci în faptul că răul dis-truge credinţa noastră în bine, distruge convingerea noastră că binele este mai pu-ternic decât el. Acesta este înţelesul ispitei. Chiar şi încercarea de a explica răul pe calea argumentelor raţionale, pentru a-l „justifica” sau „îndreptăţi”, dacă pot spune astfel, este tot o ispită: este o cedare lăuntrică în faţa răului. Atitudinea creştină faţă de rău constă cu precizie în a înţelege că răul nu are nici o explicaţie, nici o justificare, nici o bază — el fiind rădăcina răzvrătirii: împotriva lui Dumnezeu, a desprinderii de El, a ruperii de plinătatea vieţii. De asemenea, e de dorit să înţelegem că Dumnezeu nu ne dă nouă explicaţii despre rău, ci ne dă puterea de a rezista răului şi de a-l birui. Această biruinţă nu constă în capacitatea de a înţelege şi explicita răul, ci mai degrabă în capacitatea de a ne confrunta cu el înarmaţi cu deplina forţă a credinţei noastre, a nădejdii şi iubirii noastre. Prin credinţă, nădejde şi dragoste ispitele pot fi biruite. Credinţa, nădejdea şi dragostea sunt răspunsuri la ispită, biruinţe asupra ispitei şi, prin urmare, asupra răului.

Aceasta a fost suprema biruinţă a lui Hristos, Cel a cărui viaţă a fost o ispită neîntreruptă. El a fost permanent în mijlocul răului sub toate formele acestuia, începând cu uciderea pruncilor nevinovaţi, care a avut loc imediat după naşterea Sa, şi sfârşind cu acea cumplită izolare, când, trădat de toţi, torturat fizic şi batjocorit, a fost supus unei teribile morţi pe cruce. Din acest unghi privind lucrurile, Sfânta Scriptură este relatarea puterii răului şi a biruinţei lui Iisus asupra răului — relatare a ispitelor îndurate de Hristos Domnul.

Hristos Domnul nu a explicat pricina răului, nu l-a „justificat”, nu l-a „îndreptăţit” în vreun fel, ci l-a înfruntat cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste. El nu a distrus răul, ci a demonstrat puterea luptei împotriva răului şi ne-a dat şi nouă această putere; aceasta este puterea pentru care ne rugăm atunci când spunem: „Åži nu ne duce pe noi în ispită””.

Citim în Sfintele Evanghelii că atunci când Domnul şi Mântuitorul nostru suferea singur, în inima nopţii, în Grădina Ghetsimani, când, părăsit de toţi, El „a început a Se întrista şi a Se mâhni” (Matei 26, 37), când ispita s-a năpustit asupra Lui cu toată înverşunarea, a venit un înger din cer, s-a arătat Lui şi-L întărea (Luca 22, 43).

Asemenea şi noi, cerem acelaşi ajutor ceresc în rugăciunea noastră — astfel încât, aflându-ne în faţa răului, a suferinţelor, a ispitelor, credinţa noastră să nu se clatine, nădejdea să nu slăbească, iubirea să nu se usuce, iar întunericul răului să nu pună stăpânire pe inimile noastre şi să nu se cuibărească acolo.

Ne rugăm să avem încrederea în Dumnezeu pe care o avea Iisus, pentru ca toate ispitele să fíe biruite de tăria credinţei noastre. Ne rugăm, în acelaşi timp, ca Dumnezeu să ne izbăvească de cel rău — iar în legătură cu această parte a rugăciunii nu ni se dă nici o explicaţie, ci ni se oferă încă o descoperire, de data aceasta despre natura personală a răului, despre persoana umană ca purtătoare a răului şi sursă a răului.

Nu există nici o realitate concretă pe care am putea-o numi „ură”, dar ura apare în toată forţa ei cutremurătoare atunci când un om urăşte un alt om. Nu există suferinţă ca atare, există oameni care suferă. Totul în această lume a noastră, totul în această viaţă a noastră, este personal. Aşadar în Rugăciunea Domnească noi nu cerem să fim izbăviţi de vreun rău impersonal, ci de cel rău. Sursa răului se află în persoana cea rea care se hrăneşte cu răul, adică în persoana în care, într-un mod paradoxal şi teribil de dureros, binele a fost înlocuit de rău. Singura explicaţie posibilă despre cel rău este faptul că am descoperit că nu este vorba despre o forţă impersonală împrăştiată în lume, ci despre tragedia unei opţiuni personale, a unei răspunderi personale, a unei decizii personale.

În concluzie, numai la nivelul persoanei umane poate fi biruit răul şi poate triumfa binele, nu la nivelul unor teorii abstracte. Drept aceea, de fiecare dată când spunem Rugăciunea Domnească şi cerem biruinţă asupra ispitei, optăm implicit pentru lumina credinţei, a nădejdii şi a dragostei – nu pentru întunericul răului.

Astfel, se poate înstăpâni în lume o nouă ordine a cauzalităţii, o nouă posibilitate de biruinţă a binelui asupra răului, prefigurată de această cerere a Rugăciunii Domneşti: „Åži nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”.