Pr.Teofil Paraian – Duminica Samarinencii

Din „Credinta lucratoare prin iubire”, Parintele Teofil Paraian

Duminica a 5-a după Paşti
(a Samarinencii)
In. 4, 5-42

Ce înseamnă să fii credincios?
Chemarea la credinţă

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin! Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Aţi băgat de seamă, cred, că de fiecare dată când ţin un cuvânt de învăţătură, mă adresez cu cuvintele ” iubiţi credincioşi”. Nu numai eu fac aşa, ci şi alţi propovăduitori fac aşa, pentru că cea mai de căpetenie calitate a celor care fac parte din Biserică e credinţa.

Dar de ce sunt credincios? Pentru că altă cale de-a cunoaşte adevărul mai presus de noi, adevărurile descoperite de Dumnezeu şi propovăduite de Sfânta Biserică, nu există. Nu ai cum să te raportezi la Dumnezeu şi la lucrurile Lui Dumnezeu altfel decât prin credinţă şi atunci întrebarea este: Raportându-ne noi la adevărurile de credinţă, cum stăm în faţa lor?

Cu credinţă sau fără credinţă? Toţi cei care suntem convinşi de adevărurile pe le propovăduieşte Sfânta noastră Biserică am ajuns la aceasta prin credinţă. Ceea ce ne cere Domnul Nostru Iisus Hristos este credinţa, El Insuşi este credinţa.

Inceputul propovăduiţii Mântuitorului Nostru Iisus Hristos, cum ni-l prezintă Sfântul Evanghelist Marcu, a fost prin cuvintele: „S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”.

Deci este o chemare la credinţă. La sfârşitul Evangheliei de la Marcu citim că dupa ce a înviat din morţi Domnul Hristos, a zis către ucenicii săi: „Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi.”(Mc. 16,15-16)

Dacă avem în vedere numai cuvintele acestea din Sfânta Evanghelie de la Marcu, ştim că este nevoie de credinţă. ” Crezi tu în Fiul Lui Dumnezeu? „(In. 9, 35), l-a întrebat Domnul Hristos pe omul acela căruia îi dăduse vedere. El a zis: „Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? „(In. 9,36), şi Domnul Hristos a răspuns: ” L-ai şi văzut! Åži Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este ” (In. 9, 37). Åži atunci omul a zis: ” Cred, Doamne! Åži s-a închinat Lui” (In. 9, 38) Despre aceasta va fi vorba în Duminica viitoare.

Aşadar, ceea ce ni se cere nouă ca să înaintăm într-o viaţă plăcută Lui Dumnezeu este să credem: să credem în Dumnezeu Tatăl, să credem în Dumnezeu Fiul, să credem în Dumnezeu Duhul Sfânt, să credem în Sfânta noastră Biserică, să credem în Sfintele Taine, să credem în viaţa de după moarte, în nemurirea sufletului, să credem în viaţa veşnică, în fericirea veşnică şi în răsplata care va fi după moarte.

Ce mărturisim prin credinţă?

Iubiţi credincioşi,

Această credinţă a noastră, o mărturisim cu mai multe prilejuri şi în mai multe feluri. Mărturisim credinţa noastră crezând în ceea ce facem: credem în însemnătatea Sfintei Liturghii, credem în lucrarea Sfintei Biserici.

De pildă, acum, cei care suntem aici, suntem aici din pricină că credem. Suntem aici pentru că suntem credincioşi, şi dacă nu am fi credincioşi nu am fi aici.

Toţi aceia care nu cred, nu sunt în biserică în această duminică. Deci, iată o mărturisire de credinţă!

Mărturisirea de credinţă se face cu cuvântul şi cu fapta, cu cuvântul şi cu viaţa.

Mărturisim credinţa noastră când spunem simbolul credinţei, adică Crezul. Atunci spunem că noi credem în Dumnezeu Tatăl, ca făcător al cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Credem în Dumnezeu Fiul care este Unul-Născut al Tatălui, este de o fiinţă cu Tatăl. Că Fiul lui Dumnezeu, credem noi mai departe, s-a făcut om, pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfant şi s-a făcut om, din Sfânta Fecioară Măria.

Mărturisim mai departe că Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om, a fost răstignit pe cruce în firea omenească, că a înviat a treia zi din morţi, s-a înălţat apoi la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui, şi de acolo va să vină, cu mărire, să judece vii şi morţii, şi că împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

E credinţa pe care o mărturisim în legătură cu Domnul Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om.

Mărturisim în Crez şi credinţa în Sfântul Duh, care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi Fiul este închinat şi mărit.

Mărturisim apoi credinţa în Sfânta Biserică care este păstrătoarea, propovăduitoarea şi tâlcuitoarea adevărului de credinţă. Credem că Sfânta Biserică este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Credem în Sfintele Taine mărturisind un botez spre iertarea păcatelor. Åži credem în viaţa veşnică.

Iubiţi credincioşi,

Toate lucrurile acestea noi le credem, şi altă cale de-a avea în sufletul nostru aceste adevăruri nu există. Nu avem cum să ne raportăm la aceste adevăruri decât prin credinţă. Credinţa noastră este că avem în jurul nostru, în faţa noastră, în conştiinţa noastră, în cultul Bisericii noastre pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu.

Credinţa noastră este că sfinţii, având icoane, sunt permanent cu noi. Iar noi suntem cinstitori ai icoanelor pentru că avem încredinţarea că icoana ne pune în legătură cu cei care sunt pe icoane şi că icoana este un fel de priză la cele mai presus de lumea aceasta, este o prezenţă a harului lui Dumnezeu. Avem o legătură cu cei închipuiţi pe icoană. Aceasta este fiinţa noastră.

Credem în sfintele moaşte, credem în lucrarea Bisericii, credem în oamenii lui Dumnezeu care sunt preoţii. Toate acestea ţin de credinţa noastră.

De la credinţa prin cuvânt la credinţa prin experienţă

Iubiţi credincioşi,

Poate că vă întrebaţi acum, după ce am pus în atenţie credinţa ca mijloc de a fi în legătură cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu sfinţii lui Dumnezeu, cu lucrările Bisericii, de ce am spus toate acestea? Pentru că în Sfânta Evanghelie care s-a citit la această Sfântă Liturghie a fost vorba şi de credinţă.

Anume, în legătură cu femeia samarineancă, e scris că acea femeie care L-a întâlnit pe Domnul Hristos la fântâna lui Iacob, în Sihar, s-a minunat de Domnul Hristos. Åži-a dat seama că are în faţă un om deosebit, un prooroc trimis de Dumnezeu. Åži fiind convinsă de aceasta, având credinţa aceasta, s-a dus la cetăţenii din Sihar – la concetăţenii ei -şi le-a spus: Veniţi, veniţi la fântâna lui Iacob că este un om care mi-a spus mie toate, e un om deosebit. Atâta ştia femeia aceasta samarineancă. Oamenii au pornit să-L vadă pe omul acela deosebit, pe proorocul acela care i-a spus femeii samarinence toate câte a făcut. Åži L-au văzut pe Domnul Hristos, şi s-au bucurat de Domnul Hristos.

Åži pentru că s-au bucurat de El, au stăruit să rămână la ei. Åži Domnul Hristos a rămas la ei două zile. Åži după aceea i-au spus femeii samarinence: ” Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (In. 4,42).

Aşadar oamenii din Sihar au crezut mai întâi pentru cuvântul femeii, dar nu au rămas numai la credinţa pe care au putut-o avea prin cuvântul femeii, ci au ajuns la o credinţă înaintată, aşa că au putut spune către femeie: Acum credem nu numai pentru cuvântul tău. Am crezut numai pentru cuvântul tău, te-am ascultat, am ieşit la fântâna lui Iacob, l-am întâlnit pe Acela despre care spui tu că ţi-a spus toate şi de acum credem în El pentru că avem o experienţă a noastră, o credinţă a noastră.

Credinţa noastră a început cu credinţa ta şi după aceea a înaintat credinţa prin experienţa noastră. Cuvântul tău care a fost pentru noi prilej de a ne întâlni cu Mântuitorul lumii, dar acum avem noi o credinţă a noastră, mai presus de credinţa pe care o aveam numai pentru cuvântul tău. Noi înşine ştim, am cunoscut, simţim, credem, suntem convinşi, şi suntem încredinţaţi deplin prin Acesta pe care L-ai văzut tu ca pe un om deosebit, care este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Credinţa este lucrătoare numai prin iubire

Iubiţi credincioşi,

In Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, se vorbeşte de nişte lucruri care acum, pentru noi, nu au nici o importanţă, dar care atunci erau nişte preocupări ale oamenilor: dacă trebuie sau nu trebuie să primească creştinii tăierea împrejur, circumciziunea.

Sfântul Apostol Pavel a spus o vorbă hotărâtă: ” Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire ” (Gal. 5,6).

Deci ce trebuie să aibă un credincios creştin?

Credinţă lucrătoare în iubire. Credinţă şi iubire. O credinţă care e temei pentru iubire.

In Epistola întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel pune în atenţie şi credinţa şi iubirea. Noi ştim că din învăţătura Sfântului Apostol Pavel au ieşit scrierile lui care au ajuns cu darul lui Dumnezeu până la noi. E o bucurie pentru noi să ştim ce a scris Sfântul Apostol Pavel corintenilor. Am putea zice că Epistola către Corinteni nu este numai către corinteni, ci către români şi către sâmbeteni, este pentru toţi oamenii.

Deci, şi pe noi ne învaţă Sfântul Apostol Pavel când afirmă că: ” de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimica nu sunt” (I Cor. 13, 2).

Valoarea o am atunci când am şi credinţă şi iubire. Noi trebuie să ştim lucrul acesta şi este bine să-l ştim şi să-l urmărim, să avem în noi şi credinţă şi iubire. De ce? Pentru că suntem puşi să răspundem la două întrebări pe care ni le pune Domnul Hristos nouă, tuturor, şi nouă celor de aici şi tuturor oamenilor.

Prima întrebare: ” Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? „. Deci nu întreabă Domnul Hristos „Ce ştii tu despre Dumnezeu?”, ci întreabă: ” Crezi tu în Fiul Lui Dumnezeu? ” Foarte simplu! Dar orbul acela pe care l-a întrebat Domnul Hristos ” Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? ” a întrebat şi el pe Domnul Hristos: ” Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? „(In. 9, 36), şi Domnul Hristos a răspuns: ” L-ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este ” (In. 9, 37).

Prin urmare, omul acela care a fost întrebat avea conştiinţa că a primit vederea prin lucrarea Domnului Hristos. Åži atunci, având această conştiinţă, a fost şi el la măsurile celor din Sihar care au zis către femeia samarineancă: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”. Iar după ce a aflat cine este Fiul lui Dumnezeu, a zis: ” Cred Doamne şi s-a închinat Lui”. Aşa citim în Sfânta Evanghelie de la Ioan.

Åži tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan mai avem o întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o Sfântului Apostol Petru. Cine citeşte capitolul 21 din Sfânta Evanghelie de la Ioan află că odată, la Marea Tiberiadei, fiind şapte ucenici ai Domnului Hristos între care Sfântul Apostol Petru, Sfântul Apostol Toma, Sfântul Apostol Natanail, Sfinţii Iacob şi Ioan, şi încă doi pe care nu-i pomeneşte Evanghelia, Domnul Hristos a făcut o minune.

După ce au prânzit – fiţi atenţi: după ce au prânzit, nu înainte de prânz, ci după ce au prânzit – l-a întrebat Domnul Hristos pe Sfântul Apostol Petru: ” Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia? ” şi Sfântul Apostol Petru a zis: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc” (In. 21, 15).

E minunat numai să ştim aceasta, e minunat să ne gândim la lucrul acesta. Ce l-a întrebat pe Sfântul Apostol Petru Domnul Hristos: ” Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu …? ” Deci ce relaţie ai tu cu Mine, Simone, fiul lui Iona.

Åži Sfântul Apostol Petru a zis: ” Da Doamne, Tu ştii că Te iubesc „. Åži l-a întrebat şi a doua oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? ” Åži a zis Sfântul Apostol Petru: ” Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc. ” Åži l-a întrebat şi-a treia oară: „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?”, şi Sfântul Apostol Petru s-a mâhnit că l-a întrebat şi a treia oară, poate că s-a gândit la cele trei lepădări, nu avem de unde să ştim.

Åžtim doar ce ne spune Sfântul Evanghelist că sa mâhnit. Åži a răspuns şi a treia oară: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc”, deci Tu ştii mai mult decât aş putea spune eu cu cuvântul pentru că Tu ştii toate, Tu ştii ce-i în inima mea, Tu ştii că inima mea te iubeşte, Te iubeşte din toate puterile sale.

Noi toţi trebuie să răspundem atât la întrebarea: „Crezi tu în Fiul Lui Dumnezeu?”, cât şi la întrebarea: „Mă iubeşti tu pe Mine?”.

Numai că şi una şi alta privesc nu numai o părere de credincioşi, ci privesc starea noastră.

Sunt mulţi oameni care zic că ei cred în Dumnezeu, dar fac fapte de necredincioşi. Aceia nu-L iubesc pe Dumnezeu, aceia nu cred în Dumnezeu.

Sunt oameni care zic că-L iubesc pe Domnul Hristos şi nu împlinesc poruncile Lui. Aceia nu-L iubesc pe Domnul Hristos, căci spune Domnul Hristos că cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe El, nu este vrednic de El. Cel ce nu îşi ia crucea sa şi să urmeze Domnului Hristos, nu este vrednic de El.

Iată, iubiţi credincioşi, ceea ce trebuie să avem noi în vedere: credinţa şi iubirea.

Åži aceasta se arătată în viaţa pe care o trăim nu numai cu cuvântul: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, …Åži întru unul Domn Iisus Hristos ” care fără îndoială e şi cu cuvântul, dar nu este destul cu cuvântul.

Se cunoaşte din viaţa noastră dacă credem în Domnul Hristos.

Se cunoaşte din viaţa noastră dacă-L iubim pe Domnul Hristos.

Mărturisirea numai cu cuvântul nu-i destulă. Åži noi, acum suntem aici şi suntem în casa lui Dumnezeu, suntem în tinda raiului, suntem la poarta cerului, suntem în locul împlinirilor, suntem în cerul cel de pe pământ, suntem în locul fericirii. Suntem aici că ne-a adus credinţa noastră aici. Åži cine nu-i în biserică astăzi, duminica, să ştiţi că nu crede cât trebuie să creadă. Åži acela nu poate zice: ” Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Credinţa fără fapte (nelucrătoare), moartă este

Iubiţi credincioşi,

Să ne gândim la aceasta, să ne cercetăm pe noi înşine!

Sfântul Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, scrie – şi către noi scrie – să se cerceteze fiecare dacă este în credinţă.

Cum să ne cercetăm dacă suntem în credinţă?

Să vedem dacă facem faptele necredinţei. Sfanţul Apostol Iacob spune: ” Căci precum trupul fără de suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este ” (Iacov 2,26). Deci, dacă facem fapte de credinţă, dacă ne rugăm dimineaţa, seara şi la masă, dacă ne rugăm cu rugăciune îndesită, zicând ” Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, dacă spunem mereu rugăciuni în mintea noastră, dacă ne păzim mintea prin rugăciune, înseamnă că credem.

Dacă postim în zilele de post, înseamnă că credem.

Dacă mergem la biserică în zilele de duminică şi de sărbători, înseamnă că credem.

Dacă înlăturăm din sufletul nostru ceea ce nu vrea Dumnezeu să fie în viaţa noastră, toate răutăţile în orice chip ar fi – şi ură, şi mânie, şi gândul de răzbunare, şi porniri spre duşmănie, şi pomenirea răului şi atâtea şi atâtea chipuri ale răutăţii, dacă le scoatem din sufletul nostru şi nu le mai vrem, dacă ne împotrivim lor, înseamnă că avem credinţă şi avem o credinţă lucrătoare.

Åži dacă am ajuns la credinţa aceea care înseamnă pentru noi şi experienţă – o întâlnire adevărată cu Domnul Hristos – înseamnă că putem zice şi noi, ca oamenii aceia din Sihar, ca femeia samarineancă: ” Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Noi înşine am crezut şi am cunoscut, nu mai avem nevoie de un cuvânt de sprijin, ci avem experienţa, care-i mai mult decât un cuvânt de sprijin al credinţei noastre.

Aşadar, iubiţi credincioşi, în ziua aceasta, în care am pomenit întâlnirea Domnului Hristos cu femeia samarineancă, să ne gândim ce am face dacă ne-am întâlni şi noi cu Domnul Hristos, să ne gândim dacă se simte din viaţa noastră că-L avem pe Domnul Hristos în inima noastră, dacă se vede din viaţa noastră că-L avem pe Domnul Hristos şi învăţătura Lui în gândurile noastre.

Să ne cercetăm pe noi înşine, să vedem, şi să vadă alţii, dacă voia noastră este unită cu voia Lui Dumnezeu şi putem spune şi noi, ca şi Domnul Hristos: „însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”(Mt. 26,39).

Dacă suntem oameni de treabă, dacă suntem oameni buni, dacă suntem oameni liniştiţi, dacă suntem oameni blânzi, dacă suntem oameni smeriţi, dacă avem astfel de bunuri în sufletul nostru, înseamnă că avem credinţa aceea unită cu iubirea, şi aceste două, credinţa şi iubirea, ne duc aproape de Dumnezeu şi ne ţin aproape de Dumnezeu.

Dar dacă, fiind în biserică sau când mergem acasă, începem cuvânt de nemulţumire, de răutate, de împotrivire şi nu se cunoaşte că am fost la biserică, înseamnă că nu avem destulă credinţă. De ce? Pentru că Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Filipeni, scrie: „îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor” (Filip. 4, 5).

Deci toţi oamenii să ştie că avem îngăduinţă, toţi oamenii să ştie că avem credinţă, toţi oamenii să ştie că avem smerenie.

Ne apropiem de sărbătoarea Inălţării Domnului Hristos şi atunci vor fi pomenite ultimele cuvinte rostite de Domnul Hristos aici pe pământ: „îmi veţi fi Mie martori în toată Iudeea, în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului”.

Åži aceasta se potriveşte şi pentru noi. Că şi noi suntem martorii lui Dumnezeu. Åži suntem martorii lui Dumnezeu dacă ducem o viaţă din care să se vadă că ştim de femeia samarineancă, că am primit de la Domnul Hristos apa cea vie, că recunoaştem păcatele pe care le-am făcut şi vrem să le desfiinţăm.

Să se cunoască că ştim de oamenii din Sihar, care aveau o credinţă întemeiată pe experienţă. Åži atunci suntem cu adevărat martori ai lui Dumnezeu şi suntem ca şi când am fi fost noi la Sihar, ca şi când am fost noi la fântâna lui Iacob, ca şi când am fost şi noi între cei care au zis: ” Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Să fim astfel de martori în împrejurimile în care trăim, între oamenii în care a rânduit Dumnezeu să ne ducem viaţa, să ne cercetăm pe noi înşine şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea mai multă credinţă, să ne dea mai multă iubire, să ne ajute să fim şi noi mărturisitori cum a fost femeia samarineancă, despre care se ştie că a murit ca mucenică.

Dumnezeu să ne ajute! Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin!

Hristos a înviat!