Sf.Ioan Gura de Aur_Duminica Samarinencei

din „Comentar la Evanghelia de la Ioan”
Sfantul Ioan Gura de Aur
Editura „Pelerinul Roman” – Oradea

OMILIA 33

„Iisus i-a zis: Femeie crede-mă că vine ceasul cînd nici pe muntele acesta nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mîntuirea din iudei este ”
(Cap.4, Vers. 21, 22 – Vers.27)

1.Omul are nevoie mereu de credinţă. Credinţa este ca o corabie care ne poartă pe marea acestei lumi.

2.Adevărata închinare. Smerenia, coborîrea lui Iisus Hristos şi nesocotirea ca nevrednic de a vorbi cu o femeie simplă.

3.Respectul şi cinstea dată de ucenicii săi.
Nimic nu este egal cu a fi iubit de Iisus Hristos. Ceea ce i-a atras sfîntului Ioan Marea iubire din partea Mîntuitorului: smerenia lui şi marea lui blîndeţe.
Sfîntul Petru Corifeul, sau capul şi împăratul apostolilor.
Smerenia este temelia virtuţii.
Deşertăciunea bogăţiilor.
Sfantul învăţător recomandă milostenia.

1.Peste tot, fraţilor pretutindeni credinţa ne este necesară, această credinţă care este izvorul tuturor bunurilor, care lucrează mîntuirea, fără de care nu putem înţelege dogmele nici marile adevăruri ale religiei noastre: fară credinţă sîntem asemenea oamenilor care încearcă sa treacă marea fară corabie; ei plutesc puţină vreme cu mîinile lor şi cu picioarele lor, valurile ii acoperă; la fel cei ce se dau propriilor lor sentimente, naufragiază înainte de a caştiga nimic, cum o spune Sf. Pavel: „Ei s-au rătăcit în credinţă” (I Tim. 1, 19).

Pentru noi, de teamă ca să nu ni se întîmple şi nouă un asemenea rău, să ne legăm tare cu aceasta ancoră sfîntă , de care se foloseşte Iisus Hristos azi pentru a o atrage pe samarineancă. Ea zicea: „Voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie a se închina”.

Åži Iisus Hristos răspunde: „Femeie crede-Mă că vine vremea cînd nici în muntele acesta nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”.

El îi descoperă un adevăr foarte mare, pe care nu i l-a descoperit lui Nicodim, nici lui Nataniel.

Samarineancă susţine că închinarea ei este mai bună decît cea a iudeilor, şi se străduieşte s-o confirme prin autoritatea celor vechi. Iisus Hristos nu răspunde nimic la aceia, în sfirşit, ar fi fost inutil atunci să facă să se vadă pentru ce se închinau cei vechi pe acest munte, pentru ce se închinau evreii în Ierusalim.

Pentru acest motiv trece aceasta sub tăcere, şi lăsînd deoparte numele care putea să le spună şi de o parte şi de alta, el ridică sufletul ei, arătînd că nici evreii, nici samarinenii n-au să dea nimic mare pentru viitor; şi atunci arată diferenţa care este între cele două culturi: de altfel El arată că evreii sînt mai presus decît samarinenii, nu pentru că ei preferă un loc pentru altul; ci El le dă primatul, pentru un singur motiv, care este următorul: Nu este vorba acum zice El, de a vorbi despre importanta locului, pe cît de felul de a da cinste, desigur că evreii sînt de preferat samarinenilor: Căci „voi vă închinaţi cătuia nu ştiţi; iar noi ne închinăm Căruia ştim”.

Cum nu cunosc oare samarinenii pe cel căruia i se închinau înseamnă că ei credeau într-un Dumnezeu al locului şi parţial. Aceea este deci ideea pe care o aveau ei despre Dumnezeu, acela este cultul pe care I-l dădeau; în acest duh au declarat ei perşilor, că Dumnezeul acestui loc s-a mîniat împotriva lui, nedîndu-I nimic mai mult lui Dumnezeu ca şi unui idol.

Pentru aceasta ei se închinau în mod egal şi lui Dumnezeu şi demonilor, confundînd astfel ceea ce nu se putea uni împreună.

Dar evreii, liberi de această părere superstiţioasă, departe de această greşală îl priveau pe cel căruia i se închinau ca pe Dumnezeul întregului univers, cu toate că nu aveau toţi aceeaşi credinţă şi aceiaşi idee.

Iată pentru ce zice Iisus: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim”. Apoi, nu vă miraţi că el se uneşte cu evreii; el vorbeşte după părerea acestei femei, şi ca proorocul evreilor. Pentru aceasta se foloseşte de această expresie: „Noi ne închinăm”. Că Iisus Hristos ar fi închinat nimeni nu se îndoieşte.

In sfîrşit al creaturii este a se închina, dar nu aparţine decît Dumnezeului creaturilor de a fi adorat. Cu toate acestea el vorbeşte aici ca un evreu. Acest cuvînt deci: „Noi” vrea să spună: noi evreii.

Iisus Hristos înălţînd astfel cultul evreilor, se face vrednic de credinţă şi înlăturînd tot ceea ce pare suspect, ridicînd orice bănuială, arătînd că el nu-i preferă pe evrei din favoare, din cauza legăturii pe care-o are cu ei, el dovedeşte ceea ce îi zice.

In sfîrşit, judecata pe care o duce împotriva acestui loc, cu care evreii se mîndreau mai mult, ca de un avantaj fără asemănare; această întîietate pe care le-o ia, toate acelea, zic eu, fac să se vadă că el nu se uita la persoană, ci judeca după adevăr şi prin această putere profetică pe care o avea, şi era în el.

După ce a scos-o pe samarineancă din greşală şi din credinţa ei falsa, zicîndu-I: „Femeie crede-Mă” şi celelalte adaugă: „Că mîntuirea din Iudei este”, adică, sau fiindcă de acolo vin cele mai mari bunuri în lume (căci de acolo a ieşit cunoaşterea lui Dumnezeu, dispreţuirea idolilor, şi atîtea alte adevăruri; chiar cultul vostru, cu toate că el nu este curat, voi îl ţineţi de la evrei): sau că venirea sa o numeşte Iisus Hristos mîntuire; sau mai scurt nu ne-am înşela dacă am vedea în unul şi în altul din lucruri această mîntuire de care zice Iisus Hristos că vine din evrei.

Sfîntul Pavel o spune prin aceste cuvinte: „Din care a ieşit după trup, chiar Iisus Hristos, care este Dumnezeu mai presus de toate” (Rom. 9,5). Nu vedeţi lauda pe care i-o dă Iisus Hristos Vechiului Testament, şi cum arată că El este rădăcina şi izvorul tuturor bunurilor, şi că El nu este nicidecum potrivnic legii? Pentru că El arată că izvorul tuturor bunurilor sînt evreii. „Dar vine ceasul şi acum este, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui” (23). Femeia, zice el, în felul de a ne închina noi sîntem preferaţi vouă, dar acest cult trebuie să se sfîrşească; va fi o schimbare, nu numai de loc, ci şi în felul de a se închina.

Åži iată începutul: „Căci vine vremea, şi acum este”.

Ori precum proorocii au vestit lucrurile viitoare cu multă vreme înainte ca ele să se întîmple, aici Iisus Hristos are grijă să spună: „Åži acum este”.

Nu crede zice el, că această prezicere nu trebuie să se împlinească decît după multă, vreme după mulţi ani, împlinirea ei este prezentă, mîntuirea este la porţi, şi „vremea a venit deja, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”.

Cînd zice el: „Adevăraţii” de atunci el i-a exclus şi pe evrei şi pe samarineni: cu toate că aceia valorau mai mult decît aceştia, ei totuşi sînt foarte inferiori închinătorilor care le vor urma; ei sînt pe atîta pe cît este închipuirea faţă de adevăr.

Prin acest nume de „adevăraţi închinători” Iisus Hristos înţelege Biserica, care ea însăşi este o închinare adevărată, şi un cult vrednic faţă de Dumnezeu. „Căci Tatăl astfel de închinători doreşte” (23).

Dacă aceştia sînt închinătorii pe care-i caută Tatăl, înseamnă că nu după voinţa lui I s-au închinat evreii altădată, ci prin îngăduinţa pe care a permis-o El, pentru ca să-i introducă apoi pe adevăraţii închinători.

Cine sînt ei dar, adevăraţii închinători?

Aceştia sînt aceia care nu închid cultul într-un loc, şi care I se închină lui Dumnezeu cu duhul, cum zicea Sf. Pavel: „Dumnezeu căruia Ii slujesc cu duhul meu întru Evanghelia Fiului Său” (Rom. 1,9); şi încă: „Vă îndemn, deci fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfîntă bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească” (Rom. 12,1).

Cînd zice Iisus Hristos: „Dumnezeu este Duh” (24), El nu vrea să arate alt lucru, decît că El este netrupesc; trebuie deci ca acest cult pe care I-l dăm noi la un Dumnezeu netrupesc să fie netrupesc el însuşi, şi ca să-I aducem Lui închinările noastre prin ceea ce este în noi netrupesc, eu vreau să spun prin suflet şi prin duhul curat.

Iată pentru ce zice Iisus Hristos: „Trebuie ca cei ce i se închină să i se închine cu duhul şi cu adevărul”.

Cum evreii şi samarinenii neglijau sufletul lor, şi aveau dimpotrivă o grijă destul de mare pentru trupul lor, pe care ei îl curăţau cu grijă în toate felurile, el arată că nu prin curăţia trupului trebuie să ne închinăm celui trupesc, ci prin ceea ce este netrupesc în noi, adică prin duh.

Nu oferiţi dar lui Dumnezeu oi şi vaci, ci daţi-va voi înşivă lui ca o jertfei vie: aceasta înseamnă a-I aduce lui o jerttâ vie. Trebuie închinat cu adevărul.

In legea veche, toate lucrurile erau închipuiri, adica tăierea împrejur, jertfele, arderile de tot, miresmele, în cea nouă, nu este la fel: totul este adevăr, în sfîrşit, nu carnea trebuie tăiată împrejur, ci gîndurile cele rele: trebuie a se răstigni pe sine, şi a tăia, a arde poftele rele şi pofta trupului.

Iată ce-i părea întunecos samarinencii: sufletul ei neputînd atinge sublimitatera acestor cuvinte, ea ezita se îndoieşte, ea zice: „Åžtim că vine Mesia, Care se cheamă Hristos” (25). Iisus îi zice: „Eu sînt, Cel care vorbeşte cu tine” (26).

Cum puteau să-L aştepte samarinenii pe Hristos, ei care nu primeau decît pe Moise? Mulţumită chiar cărţilor lui Moise.

La începutul cărţilor sale Moise vesteşte şi-L face cunoscut pe Fiul. In sfîrşit, acest cuvînt: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Fac. 1,26), se adresează Fiului; Fiul îi vorbeşte lui Avraam în cortul lui la stejar (Fac. 18): Iacob îl vesteşte în mod profetic prin aceste cuvinte: „Nu va lipsi sceptru din Iada nici împărat din neamul lui, pînă va veni Acela care este aşteptarea neamurilor” (Fac. 40,9,10).

Moise la fel îl prezice: „Domnul vă va ridica vouă un Profet ca şi mine, dintre voi; pe acesta să-l ascultaţi” (Deut. 18,15).

Åži încă ceea ce este scris despre şarpe, despre toiagul lui Moise, despre Isaac, despre berbece, şi multe alte lucruri care pot fi văzute în vechiul testament, prezicînd toate venirea lui Iisus Hristos.

Åži pentru ce, veţi zice voi, s-a folosit el de aceste chipuri şi de aceste dovezi pentru a convinge pe această femeie?

El i-a citat pe şarpe lui Nicodim, lui Natanel i-a arătat profeţiile, şi la aceasta el nu i-a arătat nici unul din aceste lucruri?

Pentru ce aceia, şi care este motivul? Aceasta fiindcă aceia erau oameni versaţi în Sfintele Scripturi, şi aceasta nu era decît o femeie săracă, simplă şi de jos. Fără cunoştinţă despre aceste cărţi sfinte.

Iată pentru ce, în vorbirea pe care o are Iisus cu ea, El nu foloseşte aceste închipuiri, ci prin apă, şi prin profeţie, El o atrage la El: prin aceea El îi aduce aminte despre Hristos, şi în sfîrşit El se face cunoscut.

Că dacă la început ar fi vorbit despre aceste lucruri cu această femeie, care nu-L întreba, ea L-ar fi luat drept un om nebun, care vorbea fără să-şi dea seama ce zicea: dar, descoperindu-i puţin cîte puţin amintirile ei, El are ocazia să I se descopere foarte iute.

Evreii s-au adunat adesea în jurul Lui, pentru a-I zice: „Pînă cînd ai să scoţi sufletul din noi? Spune-o nouă fără sfială dacă eşti tu Hristosul” (Ioan 10, 24); fara ca să le răspundă clar: dar acestei femei îi vorbeşte deschis că El este Hristosul, pentru că ea era într-o dispoziţie mai bună decît evreii: evreii nu-L întrebau pentru a învăţa ci ei Il ispiteau totdeauna pentru a-L învinui.

Dacă ar fi vrut să înveţe, ei aflau destule mijloace în doctrina Lui, în cuvintele Lui, în minunile Lui şi în Scripturi.

Samarineanca dimpotrivă, vorbea cu simplitate şi sinceritate, cum se vede purtarea pe care o are ea apoi. Căci ea asculta, credea, ea îi chema pe alţii să creadă, şi în toate se vede intenţia ei, credincioşia şi credinţa ei. „Åži atunci au sosit ucenicii Lui” (27). Ei sosiră imediat, în timpul cînd trebuiau să sosească, atunci cînd Iisus Hristos o învăţase desăvîrşit. „Åži se mirau că vorbea cu o femeie, însă nimeni nu i-a zis: Ce întrebi, sau, Ce vorbeşti?” (27)

De ce se mirau ucenicii? Ce admirau ei? O familiaritate atît de uşoară. O aşa de mare smerenie într-o persoană aşa de strălucită; încît El nu socotea nevrednic de a vorbi cu o femeie săracă; că El se coboară pînă la a vorbi cu o samarineanca.

Cu toate acestea, în uimirea lor, ei nu L-au întrebat pe Iisus Hristos pentru ce s-a oprit să vorbească cu această femeie: atît de mult ştiau ei sa-si pasreze rangul de ucenici: aşa de mare era cinstea lor faţă de învăţătorul lor! Dacă ei nu aveau despre El încă părerea pe care trebuiau s-o aibă, ei totuşi Il priveau, Il cinsteau ca pe un om minunat.

Adesea cu toate acestea ei au apărut prea îndrăzneţi, ca atunci cînd Ioan se odihnea cu capul pe pieptul Lui (Ioan 13,23); atunci cînd s-a apropiat de El şi I-au zis: „Cine este mai mare în împărăţia cerurilor?” (Mt. 18,1) atunci cînd fii lui Zevedeu cereau să fie aşezaţi în împărăţia Sa, unul de-a dreapta şi celălalt de-a stînga Lui (Mt. 20,21).

Pentru ce nu întreabă ucenicii pe Iisus motivul pentru care vorbeşte? Fiindcă, atunci cînd era vorba despre propriul lor interes, atunci ei erau în necesitatea de a întreba; dar aici nu-i privea nimic. Apoi, aceasta nu este decît după multă vreme ce Ioan s-a odihnit cu capul la sînul lui Iisus; atunci întemeindu-se pe iubirea care i-o arăta Iisus, această iubire chiar le-a inspirat mai multă îndrăzneală.

Căci vorbind despre sine, el zice: „Acela era ucenicul pe care-l iubea Iisus” (Ioan 19,26). Este oare ceva egal acestei cinstiri?

Dar să nu ne oprim acolo, să nu ne mulţumim de a-l înălţa pe acest apostol şi de a-l numi fericit: să facem noi înşine toate eforturile pentru a ajunge la fericirea acestui apostol; să-l imităm pe evanghelist şi să căutăm să cunoaştem ce i-a atras lui această iubire mare a lui Iisus Hristos.

Care este cauza?

El l-a părăsit pe tatăl său, şi barca sa, şi plasele sale, şi L-a urmat pe Iisus Hristos: dar aceia îi era comun cu fratele său, şi la fel cu Petru, şi cu Andrei, şi cu ceilalţi apostoli.

Ce era în el aşa de mare, atît de strălucit pentru a merita o aşa de mare iubire?

Sfîntul Ioan n-a spus nimic despre sine, decît că era iubit; motivul acestei iubiri, el l-a ascuns din modestie.

Că era iubit foarte mult de Iisus Hristos, aceia era vizibil pentru întreaga lume: pe cînd noi nu vedem să fi vorbit cu el, nici că l-a întrebat în particular, precum au făcut adesea Petru şi Filip, şi Iuda, şi Toma (Ioan 13,24); dacă aceasta nu o singură dată, şi încă din iubire pentru unul din fraţii de apostolat, atunci cînd l-a rugat Sf. Petru.

Corifeul apostolilor facîndu-i semn să-i pună o întrebare, el a pus-o: căci ei se iubeau foarte mult unul pe altul. Aşa se spunea despre ei care se urcau împreună la templu, că predicau împreună (Fap. 3,1).

De altfel Petru arată adesea mai multă rîvnă şi fierbinţeală decît ceilalţi, şi lui i-a zis Iisus Hristos: „Petre mă iubeşti tu mai mult decît aceştia?” (Ioan 21,15).

Ori, cel ce iubea mai mult decît alţii era desigur iubit. Dar cu privire la unul se vedea strălucind de iubirea lui pentru Iisus Hristos, cu privire la celălalt, iubirea lui Iisus apărea mai evidentă.

Ce a făcut deci să fie iubit Ioan cu o iubire singulară?

Pentru mine, mie mi se pare că smerenia lui şi blîndeţea lui cea mare: pentru aceia se vedea în purtarea lui adesea o teamă singură.

Moise ne învaţă, cît este de mare această virtute a smereniei: căci ea l-a facut pe el aşa de mare.

Nimic, în sfîrşit, nu i se poate asemăna: iată pentru ce începe prin ea Iisus Hristos fericirile (Mt. 5,3); voind să pună temelia unei clădiri înalte, el a pus smerenia prima, în sfirşit, fără ea nimeni nu poate obţine harul mîntuirii: dacă se posteşte, se roagă, se dă milostenie dacă acestea se fac din slavă deşartă şi lăudăroşenie toate sînt zadarnice; precum dimpotrivă cu ea totul este plăcut, totul este blînd şi iubit, totul este pace şi siguranţă.

Să ne purtăm dar smerit, fraţii mei dragi, sigur nouă ne va fi uşor sa practicăm această virtute, dacă veghem asupra noastră înşine.

O omule, ce ai tu care poate să te mîndrească?

Nu ştii tu josnicia naturii tale?

Nu ştii tu că voinţa ta este stăpînită de rău?

Te gîndeşti la moarte, te gîndeşti la mulţimea păcatelor tale.

Poate că faptele tale bune îţi insuflă sentimentele înalte şi-ţi umflă inima?

Dar chiar aceia vă va face să vă pierdeţi toată roada.

Iată pentru ce atîta omul păcătos pe cît omul de bine trebuie să se unească cu virtutea şi smerenia. Pentru ce motiv? Pentru că pe acela, conştiinţa lui îl forţează la aceasta; dar acesta dacă nu veghează în mod extrem, sigur că un vînt puternic îl doboară şi toată virtutea lui se întunecă, precum cea a fariseului despre care vorbeşte evanghelistul (Lc. 18,10).

Voi daţi milostenie săracilor?

Dar aceasta nu este din bunul vostru; ci din cel ce-I aparţine Domnului: aceasta vă este comun cu însoţitorii voştri.

Iată pentru ce trebuie să fiţi şi mai smeriţi şi mai modeşti; prevăzînd prin necazurile fraţilor voştri pe acelea care stau spînzurate deasupra capului vostru şi vedeţi în ei propria voastră natură.

Poate nu sîntem noi ieşiţi din părinţi mizerabili? Eu o văd; dar dacă au intrat bogăţiile în casele noastre, fără îndoială ele ne vor părăsi în curînd.

Åži aceste bogăţii, ce sunt ele? O umbră zadarnică, un fum care se înalţă, floarea ierbii, sau mai scurt ele sînt mai slabe ca şi floarea ierbii.

Pentru ce vă mîndriţi cu puţină iarbă?

Bogăţiile nu ajung ele şi la hoţi, şi la necuraţi, şi la femeile rele, şi la stricătorii de morminte?

Oare de astfel de însoţitori ne mîndrim noi?

Voi sînteţi avizi pentru cinste? Dar nimic nu este mai potrivit ca să vă atragă cinstea ca şi milostenia.

Cei ce cîştigă bogăţiile şi demnităţile sînt însoţiţi de ură; dar cinstele pe care le produc milostenia sînt libere şi voite; ele pornesc din inimă şi din conştiinţa celor ce le fac, care nu pot să ni le răpească.

Căci dacă oamenii au atîta cinste şi respect pentru cei ce fac milostenie, şi lor le doresc tot felul de bine şi de progrese, gîndiţi-vă la răsplată, la retribuţia pe care le-o va acorda Dumnezeul milelor.

Să lucrăm dar să le dobîndim, pe aceste bogăţii care rămîn totdeauna şi pe care nu le putem pierde niciodată, ca şi în această viaţă şi în cealaltă, noi să fim mari şi străluciţi, şi ca să ne bucurăm într-o zi de bunurile veşnice, prin harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, cu care slavă se cuvine Tatălui şi Duhului Sfînt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.