Pr Teofil_Duminica 20 Rusalii

Din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian

Duminica a 20-a după Rusalii

(învierea Fiului văduvei din Nain)

Lc. 7, 11-16

Să fim prieteni şi cu viii şi cu morţii!

Noi credem în nemurirea sufletului şi în învierea morţilor

„Aştept învierea morţilor şi viata veacului ce va să fie. Amin”.

Preacuvioase părinte stareţ, cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi,

De fiecare dată când mărturisim credinţa noastră, aşa cum o avem în Simbolul Credinţei sau în Crez, spunem şi cuvintele ” aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin!”

 

Aşa cum mărturisim credinţa în Dumnezeu Tatăl, aşa cum mărturisim credinţa în Dumnezeu Fiul, în Domnul nostru Iisus Hristos, aşa cum mărturisim credinţa în Duhul Sfânt, cum mărturisim credinţa în sfânta, sobornicească şi apostolească Biserică şi în Sfintele Taine, tot aşa mărturisim şi credinţa noastră că va fi o înviere a morţilor şi o viaţă veşnică.

În ceea ce priveşte credinţa noastră în nemurirea sufletului şi în învierea morţilor sunt pentru mulţi şi unele împiedicări. Adică, oamenii văzând lucrurile aşa cum se întâmplă în jurul nostru şi auzind că va fi şi o înviere a morţilor cândva, nu se ştie când, parcă stau la îndoială în ceea ce priveşte nemurirea sufletului şi în ceea ce priveşte învierea morţilor. Deşi o credinţă adevărată, o credinţă a dreptmăritorilor creştini cuprinde, fără îndoială, şi credinţa în nemurirea sufletului şi credinţa în învierea morţilor.

Åžtim fiecare dintre noi că va veni o vreme când vom trece din lumea aceasta, că va veni o vreme a morţii noastre, În ceea ce priveşte moartea, oamenii nu sunt toţi la un gând. Sunt mulţi, şi dintre credincioşii noştri, care stau la îndoială când e vorba de nemurirea sufletului şi de învierea morţilor, ori fără credinţă în nemurirea sufletului şi fără credinţă în învierea morţilor nu este o credinţă adevărată, o credinţă drept-măritoare.

Va veni o vreme când fiecare dintre noi vom trece din lumea aceasta prin moarte. Åži dacă, cumva, vom fi la sfârşitul lumii, adică dacă în vremea noastră se va întâmpla să fie sfârşitul lumii, atunci unii care vor trăi în acea vreme se vor schimba, vor trece ca şi cum ar fi trecut prin moarte, vor trece de la viaţă la viată fără să treacă prin moarte aşa cum o ştim noi.

Sfântul Apostol Pavel zice: „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51). Vom fi schimbaţi din vieţuirea aceasta pe care o cunoaştem şi din trupul acesta pe care-1 purtăm, într-un alt chip de vieţuire şi într-un alt fel de trup. Aşa ne învaţă Sfântul Apostol Pavel şi aşa ne învaţă Sfânta noastră Biserică. Pe ce se întemeiază însă credinţa noastră în învierea sufletelor şi în învierea morţilor? Se întemeiază mai înainte de toate pe învăţătura Bisericii noastre, se întemeiază pe puterea lui Dumnezeu pentru că dacă noi aşteptăm învierea morţilor, nu aşteptăm să înviem, să învieze trupurile noastre prin puterea noastră, ci aşteptăm aceasta prin puterea lui Dumnezeu.

Învierile din morţi prezentate în Evanghelii

Domnul Iisus Hristos a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25). Åži ca o încredinţare, ca o înainte-ncredinţare despre aceasta, Domnul lisus Hristos a făcut câteva minuni de învieri ale morţilor. Una dintre acestea este cea despre care s-a citit în Sfânta Evanghelie rânduită pentru această duminică şi pentru această Sfântă Liturghie. Este vorba despre învierea unui tânăr, a tânărului din Nain, unicul fiu al unei văduve pe care Domnul lisus Hristos l-a adus de la moarte la viaţă. Am auzit citindu-se din Sfânta Evanghelie cum Domnul nostru lisus Hristos a ajuns într-un oraş cu numele Nain. Åži, fiind El înconjurat de ucenicii Săi şi de mulţime mare de popor, a întâlnit un cortegiu de înmormântare, o văduvă care îşi ducea la mormânt pe fiul său înconjurată şi ea de oameni care luau parte la acest eveniment. Femeia plângea. Åži era firesc să plângă, pentru că se dusese nădejdea bătrâneţilor ei. Åži Domnul Hristos i-a dat un îndemn acelei femei şi i-a spus să nu mai plângă – ca şi când i-ar fi spus: „Ai plâns destul, ajunge! De acum să nu mai plângi”. Åži ca să-i dea un temei de bucurie şi pentru părăsirea plânsului, i-a spus tânărului care era mort şi cu care Domnul Hristos vorbea ca şi cu un viu: „Tânărule, tie-ţi zic, scoală-te!” Åži cuvintele s-au făcut faptă îndată, şi tânărul şi-a revenit la viaţă, şi-a început să vorbească spre uimirea celor care erau de faţă.

Iubiţi credincioşi,

Dar Domnul Hristos a făcut şi alte minuni înviind morţi. În Sfânta Evanghelie sunt prezentate trei astfel de minuni: învierea tânărului din Nain, despre care citim în Sfânta Evanghelie de la Luca capitolul 7; învierea fiicei lui lair, despre care citim în trei din cele patru Sfinte Evanghelii şi anume, în Sfânta Evanghelie de la Matei, capitolul 9, în Sfânta Evanghelie de le Marcu, capitolul 8 şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 8. Åži mai ştim despre o înviere pe care o prezintă Sfântul Evanghelist loan în Evanghelia sa pe care o putem citi în capitolul 11 şi pe care noi o şi prăznuim cu pomenire în sâmbăta numită a lui Lazăr; e vorba despre învierea lui Lazăr. Åži când pomenim învierea lui Lazăr, în sâmbăta Floriilor, atunci vorbim cu Domnul Hristos, zicând: „învierea cea de obşte mai înainte de patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din mormânt l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule, pentru aceasta şi noi, ca şi pruncii, semnele biruinţei purtând, Å¢ie, biruitorului morţii, strigăm: Osana celui dintru ‘nălţime, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului„.

Hristos – începutul Invierii noastre

Iubiţi credincioşi,

Învierea noastră se întemeiază cel mai mult pe temelia Domnului nostru lisus Hristos, Care s-a făcut începător învierii morţilor, Care a înviat din morţi ” cu moartea pe moarte călcând” şi Care ajută pe morţi să învieze. Pentru că morţii nu vor învia din puterea lor, ci din puterea Mântuitorului nostru lisus Hristos – aceasta este credinţa noastră şi de aceea, în faţa morţii, noi stăm cu seninătate, chiar dacă nu dorim să murim. Când vine vremea să trecem din această viaţă ştim că viaţa noastră nu se sfârşeşte, adică nu dispărem, adică viaţa noastră se prelungeşte într-un alt plan de viaţă.

De altfel, trebuie să recunoaştem că fiecare dintre noi, deşi ştim că vom muri, totuşi nu simţim că vom muri. Cât ar fi omul de neputincios, de bolnav, parcă nu are conştiinţa că va muri. El se gândeşte la alţii care au murit, se gândeşte la alţii care vor muri, dar la el însuşi nu se gândeşte ca la unul care trece din această viaţă. E un simţământ al vieţii pe care-1 avem, pentru că noi ştirn cum este să fii viu, ştim cum este să trăieşti în această viaţă, dar nu ştim cum e să fii mort. îi vedem pe alţii cum sunt când nu mai este viaţă în ei şi ştim că aşa va fi şi cu noi, dar nu simţim că aşa va fi şi cu noi. Ne vine să credem că nu vom muri niciodată.

Când eram tânăr mă gândeam că oare bătrânii se simt mai aproape de moarte decât se simte un tânăr. Pentru că nu este firesc când eşti tânăr să te gândeşti la moarte, .este ceva artificial. Åži atunci mi-am propus să îi întreb pe unii dintre oamenii mai în vârstă dacă ei se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât s-au simţit la tinereţe. Åži toţi mi-au răspuns că nu se simt mai aproape de moarte la bătrâneţe decât s-au simţit la tinereţe. Eu dau aceeaşi mărturie. Am fost tânăr şi să ştiţi că nu m-am gândit la moarte, am aflat că este bine să te gândeşti la moarte, n-am avut niciodată o aderenţă, o raportare la moarte în sensul acesta că va veni vremea să mor şi că trebuie să trăiesc o viaţă în aşa fel încât să fie marcată cumva viaţa de moarte. Nu! Åži am ajuns prin darul lui Dumnezeu la bătrâneţe şi dau slavă pentru asta, şi numai Dumnezeu ştie zilele omului, şi ale tinereţii şi ale bătrâneţii. Când e vorba să mă gândesc la moarte parcă îmi vine mai repede să mă gândesc la învierea morţilor decât la viaţa veacului ce va să fie, bineînţeles prin puterea lui Dumnezeu.

Să fim prieteni şi cu viii şi cu morţii!

Iubiţi credincioşi,

Ce înţelegem noi prin învierea morţilor? Mai întâi de toate, noi ştim că sufletul nu moare niciodată. De aceea noi ne şi rugăm pentru cei morţi aşa cum ne rugăm şi pentru cei vii, bineînţeles cu alte intenţii. Cum anume? Ne rugăm pentru fericirea celor ce au trecut din această viaţă, pentru veşnica lor pomenire, pentru iertarea păcatelor, pentru împărăţia lui Dumnezeu, pe care să o dobândească şi avem încredinţarea că rugăciunile noastre sunt primite de Dumnezeu. E o rânduială a Bisericii noastre să ne rugăm pentru cei care nu mai sunt cu noi. Åži cred că şi voi, ca şi mine, vă daţi seama că cei care nu mai sunt în această viaţă pământească, cei care au trecut din această viaţă, părinţii noştri, ai celor care nu mai trăiesc, rudeniile noastre, prietenii noştri care au trecut din această viaţă, sunt vii undeva.

Chiar dacă nu ne-ar spune cineva, chiar dacă nu ne-ar spune Sfânta noastră Biserică despre nemurirea sufletului, noi simţim că sufletul nostru nu moare şi nici la alţii nu ne gândim ca la nişte dispăruţi, ca la nişte oameni cu care nu ne mai putem întâlni, cu care s-a terminat cumva. Åži atunci ne gândim ca la nişte vii – la părinţii noştri ne gândim ca şi cum ar fi vii: când ne aşteptau să mergem acasă, când le scriam, când ne scriau. Ne gândim la ei cum ne-am gândit totdeauna şi în suflet păstrăm acelaşi loc pe care 1-au avut în viaţă. Aşa că, ziceam eu odată într-o împrejurare, sunt prieten şi cu viii şi cu morţii. Sunt prieten şi cu morţii pentru că ei nu sunt morţi, ci sunt vii după credinţa noastră şi sunt vii undeva şi sunt într-o aşezare de viaţă în propriul nostru suflet.

Va veni o vreme să fim împreună cu ei, va veni o vreme să-i slujim lui Dumnezeu împreună cu ei, aşa cum i-am slujit în această viaţă. Va veni o vreme să fim cu ei după partea sufletului care nu moare şi nu moare pentru că nu poate muri.

Va veni o vreme când toţi morţii vor învia, se vor reface trupurile noastre în nişte trupuri nestricăcioase, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni capitolul 15: ” Cel ce este stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune, cel ce este muritor se va îmbrăca întru nemurire „. Nu ştim cum va fi, dar ştim aceasta şi ne bucurăm că va fi aşa. Această credinţă a noastră este o credinţă dătătoare de nădejde. Va veni o vreme când prin puterea lui Dumnezeu se vor reface trupurile din ceea ce au fost, ca sufletul împreună cu trupul, omul întreg să ia parte la fericire sau la chinuire după ceea ce şi-a pregătit în viaţă.

Iubiţi credincioşi,

Cu credinţa aceasta străbatem prin viaţă, cu credinţa aceasta stăm în faţa morţii, cu credinţa aceasta stăm în faţa veşniciei, cu credinţa aceasta avem temei de bucurie, iar întristarea câtă o avem când ne despărţim de cei dragi ai noştri, întristarea aceasta nu este de fapt o întristare zdrobitoare, ci este doar întristarea unei despărţiri vremelnice. Va veni vremea când vom fi iarăşi unii cu alţii, mai ales cei care ne potrivim în această viaţă, sigur în veşnicie vom fi unii cu alţii. Pentru că „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” – nu poate despărţi nimeni. Suntem uniţi în cuget şi-n simţiri, suntem uniţi în credinţa noastră, suntem siguri că în veşnicie vom fi unii cu alţii aşa cum ştie Dumnezeu, nu cum ştim noi. în orice caz să nu uităm să ne încredinţăm de adevărul că va fi o înviere a morţilor şi va fi o viaţă a veacului pe care o aşteptăm, pe care o dorim şi pe care o dă Dumnezeu, care înviază pe cei morţi, El care s-a făcut începătură celor adormiţi, cum spunem: „Să se veselească cele cereşti şi să se bucure cele pământeşti Că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul, călcat-a cu moartea pe moarte; Cel întâi-născut din morţi S-a făcut, din pântecele iadului ne-a mântuit pe noi şi-a dat lumii mare milă” (troparul învierii, glas 3). Cu gândul în felul acesta să ne trăim viaţa, cu gândul în felul acesta să ne înseninăm gândirea şi simţirea, cu gândul acesta să ne angajăm la o viaţă care să ne facă vrednici de Dumnezeu, şi în veacul de acum, şi în cel ce va să fie, prin rugăciunile Maicii Preacurate şi ale tuturor sfinţilor acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!